— Fir-aș al naibii! spuse Max când sertarul se deschise și octopăianjenii mititei, de numai câțiva centimetri înălțime, se repeziră în mijlocul camerei. Pe ăștia i-am văzut împreună cu Eponine în labirintul albastru de pe cealaltă parte a Mării Cilindrice.
— Morfii pitici, explică doctorul Blue, primesc îndrumări de la noi și apoi organizează întregul proces. Ei sunt cei care, de fapt, programează cutia gri… Acum, tot ce ne trebuie ca să începem sunt câteva precizări cu privire la ce fel de imagini doriți și unde vreți să le vedeți.
Marea imagine colorată de pe peretele camerei de zi a familiei Puckett arăta un făt de sex masculin, frumos, perfect format, care umplea aproape tot uterul mamei sale. Max și Eponine sărbătoreau de o oră, de când putură să distingă în mod clar că pruncul nenăscut e într-adevăr băiat. În timp, Nicole învățase cum să precizeze mai bine ce vrea să vadă, iar calitatea imaginilor se îmbunătățise considerabil. Actuala imagine de pe perete, dublă față de mărimea naturală, era de-o claritate uluitoare.
— Pot să-l mai văd o dată cum dă din picioare? întrebă Eponine.
Inginerul de imagini îi spuse ceva morfului conducător și în mai puțin de un nilet apăru o imagine a micuțului Puckett dând din picioare în burta mamei sale.
— Uite ce picioare puternice are! exclamă Max.
Acum era mai relaxat. După ce-și revenise din șocul provocat de imaginile inițiale, Max începuse să fie îngrijorat de toate „instalațiile” care-l înconjurau pe fiul său în uter. Nicole îl liniștise pe tatăl novice identificând cordonul ombilical și placenta și asigurându-l că totul e normal.
— Să-nțeleg că fiul meu n-o să se nască foarte curând? întrebă Eponine după ce mai văzură filmul o dată.
— Nu, răspunse Nicole. Cred că mai ai cinci sau șase săptămâni. Deseori, primul copil se naște puțin mai târziu. S-ar putea să mai ai niște contracții din alea intermitente, dar să nu-ți faci griji din pricina lor.
Nicole îi mulțumi din inimă doctorului Blue, la fel și Max și Eponine. Apoi octopăianjenii își adunară componentele laboratorului portabil, atât cele biologice, cât și cele nonbiologice. După plecarea octopăianjenilor, Nicole traversă camera și o luă pe Eponine de mână.
— Es-tu heureuse? își întrebă ea prietena.
— Absolument, răspunse Eponine. Și ușurată. Credeam că e ceva în neregulă.
— Nu, spuse Nicole. A fost doar o alarmă falsă.
Max veni și-și îmbrățișă soția. Era tot un zâmbet. Nicole se retrase ușor și urmări scena tandră dintre prietenii ei. Doi soți nu se iubesc niciodată mai mult ca înainte de nașterea primului lor copil, reflectă ea, dând să plece.
— Stai puțin, spuse Max. Nu vrei să știi ce nume o să-i punem?
— Firește că vreau.
— Marius Clyde Puckett, spuse Max cu mândrie. Eponine explică:
— Marius pentru că așa-l chema pe iubitul visat de pribeaga Eponine din Les Miserables — am tânjit după un Marius în nopțile lungi și însingurate de la orfelinat. Și Clyde după fratele lui Max din Arkansas.
— E un nume grozav, spuse Nicole, zâmbind în sinea ei. Un nume grozav, repetă ea și se întoarse să plece.
Richard se întoarse acasă în acea după-amiază entuziasmat la culme.
— Tocmai am petrecut două ore absolut fascinante în sala de conferințe, împreună cu Archie și ceilalți octopăianjeni, îi spuse el lui Nicole cu un glas extrem de zgomotos. Mi-au arătat întreaga aparatură pe care au folosit-o când au „consultat-o” azi pe Eponine. Uimitor! Ce genii incredibile! Nu, vrăjitori e un termen mai potrivit — am spus-o de la început, afurisiții de octopăianjeni sunt niște vrăjitori ai biologiei! Imaginează-ți… Au niște creaturi vii care joacă rolul de aparat de fotografiat sau cameră de luat vederi, un set de insecte microscopice care citesc imaginile și stochează cu grijă fiecare fotografie în parte, plus o replică deformată a lor înșiși, obținută pe cale genetică, ce controlează procesul, și o mână de elemente electronice care realizează, acolo unde e necesar, sarcinile obișnuite de administrare a datelor… Câte mii de ani le-a luat ca să obțină toate astea? Și cine a fost cel care le-a conceput? Îți stă mintea-n loc, pur și simplu! Nicole îi zâmbi soțului ei.
— L-ai văzut pe Marius? Ce părere ai?
— Am văzut toate fotografiile din după-amiaza asta, continuă Richard să strige. Știi cum comunică morfii pitici cu cuadroizii de imagini? Folosesc o gamă specială de lungimi de unde, din capătul zonei ultraviolete a spectrului. Chiar așa. Archie mi-a spus că, de fapt, insectele acelea mici și octopăianjenii pitici au un limbaj comun. Și asta nu e tot. Unii morfi cunosc limbile a opt microspecii diferite. Chiar și Archie poate să comunice cu alte patruzeci de specii, dintre care cincisprezece folosesc culorile de bază ale octopăianjenilor, iar restul, limbaje care folosesc semne, substanțe chimice și alte componente ale spectrului electromagnetic.
O clipă, Richard rămase nemișcat în mijlocul camerei.
— E incredibil, Nicole, pur și simplu incredibil!
Era pe cale să se lanseze într-un alt monolog când Nicole îl întrebă cum comunicau între ei octozii obișnuiți și morfii pitici.
— N-am văzut azi pe capetele morfilor nici o succesiune de culori.
— Toată conversația lor se poartă în ultraviolete, spuse Richard, începând din nou să se plimbe prin cameră cu pași mari.
Brusc, se întoarse spre Nicole, cu degetul ațintit spre mijlocul frunții.
— Nicole, spuse el, chestia aia, lentila din mijlocul fantei sau canelurii lor verticale este un adevărat telescop, capabil să primească informații pe orice lungime de undă… E uluitor! Au organizat, cumva, toate aceste forme de viață într-un impresionant sistem simbiotic de o complexitate ce depășește cu mult tot ce ne-am putea noi imagina vreodată…
Richard se așeză pe divan, lângă Nicole.
— Uite, încă mai am pielea ca de găină, spuse el arătându-i brațele. Creaturile alea mă înfioară. Doamne, bine că nu sunt ostile.
Nicole își privi soțul cu mirare.
— De ce spui asta?
— Ar putea să adune o armată de miliarde de soldați, poate chiar de o mie de ori mai mult. Pun pariu că vorbesc chiar și cu plantele! Ai văzut ce repede au rezolvat povestea din pădure… Imaginează-ți cum ar fi dacă inamicul tău ar deține controlul asupra tuturor bacteriilor, chiar și asupra virușilor, și le-ar face să le îndeplinească poruncile… Ce idee înspăimântătoare!
Nicole râse.
— Nu crezi că te lași dus de val? Doar pentru că au creat pe cale genetică niște aparate de fotografiat vii nu înseamnă că…
— Știu, o întrerupse Richard sărind de pe divan. Dar nu mă pot abține să nu mă gândesc la extensia logică a ceea ce am văzut azi aici… Nicole, Archie a recunoscut în fața mea că singurul rol al morfilor pitici este să se ocupe de lumea ființelor mici. Piticii pot vedea ființe a căror mărime nu depășește un micron, adică o miime de milimetru… Acum extinde ideea asta. Imaginează-ți o specie ai cărei morfi dezvoltă patru sau cinci relații similare celei dintre octozii normali și cei pitici. La urma urmelor, s-ar putea ca relația, comunicarea cu bacteriile să nu fie imposibilă.