Patrick stătea lângă Nai și se uitau amândoi la gemeni, care se jucau împreună cu Nikki cu o minge mare, albastră, în fundătură.
— Scuză-mă, Patrick, spuse Nai. Nu m-am așteptat să devin…
— N-ai de ce să te scuzi, o întrerupse Patrick.
— Ba da, am, spuse Nai. Cu ani în urmă mi-am promis să nu mă las copleșită de astfel de sentimente în fața lui Kepler și Galileo. Ei n-au cum să înțeleagă.
— Au uitat deja, spuse Patrick după un moment de tăcere. Uită-te la ei. Sunt total captivați de joc.
În acel moment, gemenii se certau. Ca de obicei într-un joc fără reguli stricte, Galileo încerca să obțină un avantaj. Nikki stătea lângă băieți, atentă la fiecare vorbă.
— Băieți, băieți! strigă Nai. Încetați… Dacă nu vă puteți juca fără să vă certați, va trebui să intrați în casă.
Câteva secunde mai târziu, mingea albastră țopăia pe stradă către piață și cei trei copii alergau veseli după ea.
— Vrei ceva de băut? îl întrebă Nai pe Patrick.
— Da, aș vrea… mai ai suc din acela de pepene verde pe care l-a adus Hercule săptămâna trecută? A fost foarte gustos.
— Da, răspunse Nai, aplecându-se către dulăpiorul în care păstrau răcoritoarele. Apropo, unde e Hercule? Nu l-am văzut de câteva zile.
Patrick râse.
— Unchiul Richard l-a recrutat să lucreze cu normă întreagă la translator. Chiar și Ellie și Archie sunt acolo, cu ei, în fiecare după-amiază.
Îi mulțumi lui Nai pentru paharul cu suc. Nai luă o gură din băutura ei și se întoarse în sufragerie.
— Știu că ai vrut să-l liniștești pe Benjy azi dimineață, spuse ea. Te-am oprit doar pentru că-l cunosc foarte bine pe fratele tău… Este foarte mândru. Nu vrea mila nimănui.
— Am înțeles, spuse Patrick.
— Azi dimineață, Benjy și-a dat seama, oarecum, că până și micuța Nikki — pe care el încă o mai vede ca pe un bebeluș — îl va întrece rapid la școală. Descoperirea l-a șocat și i-a reamintit propriile sale limite.
Nai stătea în fața hărții Pământului, rămasă pe perete.
— Bănuiesc că nimic de pe harta asta nu reprezintă ceva semnificativ pentru tine, spuse ea.
— Asta cam așa-i, răspunse Patrick. Am văzut multe fotografii și filme, desigur, și când eram cam de vârsta gemenilor tata îmi povestea despre Boston, despre culoarea frunzelor din New England toamna și despre excursia pe care a făcut-o în Irlanda cu tatăl lui… Dar amintirile mele sunt despre alte lucruri… Adăpostul din New York mi-e foarte viu în minte. La fel și uimitorul an pe care l-am petrecut la Baza de Tranzit. Și Vulturul! Ce creatură! Îl țin minte mai bine decât pe tata.
— Așadar, te consideri pământean? întrebă Nai.
— E o întrebare interesantă, răspunse Patrick terminându-și băutura. Știi, de fapt nu m-am gândit niciodată la asta… Cu siguranță mă consider om. Dar pământean?… Cred că nu.
Nai atinse harta cu degetul.
— Dacă ar fi fost mai mare, Lampun, orașul meu natal, ar fi apărut aici, chiar la sud de Chiang Mai. Uneori mi se pare imposibil să fi locuit acolo când eram copil.
Degetele lui Nai urmăriră conturul Thailandei.
— Aseară, în timp ce le făceam baie băieților, Galileo mi-a turnat o cană cu apă în cap și, dintr-o dată, mi-am amintit foarte intens cele trei zile pe care le-am petrecut la Chiang Mai cu verișoarele mele, când aveam paisprezece ani… Era în aprilie, în timpul Festivalului Songkran și toată lumea din oraș sărbătorea Anul Nou thailandez. Erau parade și discursuri — obișnuitele chestii despre felul cum, după vizita primei Rama, toți regii Chakki au pregătit poporul thailandez pentru rolul său important în lume — însă ceea ce-mi amintesc cel mai clar este că mergeam noaptea prin oraș, în partea din spate a unei furgonete electrice, împreună cu verișoara mea Oni și cu prietenele ei. Peste tot pe unde mergeam, aruncam găleți cu apă peste oameni — și eram udate la rândul nostru. O țineam tot într-un râs.
— De ce arunca toată lumea apă? întrebă Patrick.
— Acum am uitat, spuse Nai, ridicând din umeri. Avea nu știu ce legătură cu sărbătoarea… Dar experiența în sine, râsul și cum era să am hainele leoarcă și, dintr-o dată, să mă izbească o altă cascadă de apă — toate astea mi le amintesc în amănunt.
Se lăsă din nou tăcerea. Nai desprinse harta de pe perete.
— Îmi închipui că nici Kepler și nici Galileo nu se vor considera pământeni, îngână ea în timp ce rula harta cu mare atenție. Ba poate că studierea istoriei și geografiei Pământului e o pierdere de timp.
— Nu cred, spuse Patrick. Ce altceva să studieze copii? Și, în plus, avem nevoie cu toții să înțelegem de unde venim.
Trei fețe de copii apărură în ușa sufrageriei.
— E ora mesei? întrebă Galileo.
— Aproape, răspunse Nai. Mergeți mai întâi să vă spălați. Pe rând, adăugă ea în timp ce copiii porniră tropăind pe hol.
Nai se întoarse brusc și-l surprinse pe Patrick privind-o într-un fel neobișnuit. Zâmbi.
— Mi-a făcut mare plăcere tovărășia ta în dimineața asta, spuse ea. M-ai ajutat să mă descurc mai ușor.
Întinse brațele și luă mâinile lui Patrick în mâinile ei.
— În aceste ultime două luni mi-ai fost de mare ajutor în privința lui Benjy și a copiilor, spuse ea cu ochii ațintiți în ai lui. Și ar fi o prostie să neg că m-am simțit ceva mai puțin singură de când ai început să-ți petreci timpul cu noi.
Patrick făcu stângaci un pas către Nai, dar mâinile ei îl ținură pe loc.
— Încă nu, spuse ea cu blândețe. E încă prea devreme.
4
La nici un minut după ce marii ciorchini de licurici de pe cupola Orașului de Smarald anunțară începutul unei noi zile, Nikki se înființă în dormitorul bunicilor ei.
— E lumină, Nonni, spuse ea. Acuși vin după noi. Nicole se întoarse pe o parte și-și îmbrățișă nepoata.
— Mai avem încă două ore, Nikki, îi spuse fetiței emoționate. Boobah încă mai doarme… Întoarce-te în camera ta și joacă-te cu jucăriile până facem noi un duș.
Când fetița dezamăgită plecă în sfârșit, Richard se ridică în șezut și se frecă la ochi.
— Toată săptămâna, Nikki n-a vorbit decât despre ziua asta, îi spuse Nicole. Stă toată ziua în camera lui Benjy și se uită la tablou. Ea și gemenii chiar au botezat toate acele animale bizare.
Întinse distrată mâna după peria de păr de lângă pat.
— Oare de ce copiii mici înțeleg atât de greu conceptul de timp? Cu toate că Ellie i-a făcut un calendar, pe care a tăiat zilele una câte una, Nikki tot m-a întrebat în fiecare dimineață dacă „azi e ziua cea mare”.
— Din cauză că-i emoționată, spuse Richard, ridicându-se din pat. Sper să nu fim cu toții dezamăgiți.
— Cum să fim? replică Nicole. Doctorul Blue spune că vom vedea imagini și mai uimitoare decât cele pe care le-am văzut noi când am intrat prima dată în Orașul de Smarald.
— Cred că întreaga menajerie va fi pe străzi. Apropo, ai înțeles ce sărbătoresc octopăianjenii?
— Un fel de… Cred că sărbătoarea cea mai apropiată ca semnificație, din câte știu, ar fi Ziua Recunoștinței la americani. Octopăianjenii o numesc „Ziua Belșugului”. O zi în care sărbătoresc calitatea vieții lor… Cel puțin așa mi-a spus doctorul Blue.
Richard porni către duș, dar se întoarse și băgă capul pe ușă.
— Ce crezi: oare faptul că ne-au invitat și pe noi are vreo legătură cu ce le-ai povestit despre discuția pe care a avut-o familia noastră la micul dejun, acum două săptămâni?