Razboi pe Rama

— Te referi la ziua în care Patrick și Max au spus că le-ar plăcea să se întoarcă în Noul Eden?

— Exact, răspunse Richard.

— Da, cred că are. Cred că octopăianjenii avuseseră convingerea că suntem întru totul mulțumiți aici. Invitația de a participa la sărbătoarea lor face parte din încercarea de a ne integra mai mult în societatea lor.

— Aș vrea să fi terminat toți afurisiții ăia de translatori, spuse Richard. Acum n-am decât doi… și nici pe ăia nu i-am verificat complet. Să i-l dau lui Max pe cel de-al doilea?

— Ar fi o idee bună, spuse Nicole, înghesuindu-se în ușă lângă soțul ei.

— Ce faci?

— Vin și eu să fac duș cu tine, răspunse Nicole râzând. Firește, asta doar dacă nu cumva te consideri prea bătrân ca să ai tovărășie sub duș.

Jamie veni din casa alăturată să le spună că mașina e pregătită. Era cel mai tânăr dintre cei trei octopăianjeni vecini cu ei (Hercule locuia singur în cealaltă parte a pieței) și oamenii nu-l întâlniseră prea des. „Tutorii” lui Jamie, Archie și doctorul Blue, le explicaseră că Jamie e foarte ocupat cu studiul și că se apropie de un eveniment major din viața lui.

Deși, la prima vedere, Jamie semăna aproape perfect cu cei trei octopăianjeni adulți pe care clanul îi vedea în mod regulat, el era puțin mai mic decât octozii adulți iar dungile aurii de pe tentacule erau ceva mai strălucitoare.

Inițial, oamenii avuseseră o dilemă în privința hainelor pe care să le poarte la sărbătoarea octopăianjenilor, dar își dăduseră seama repede că ținuta lor n-are nici o importanță. Nici una din speciile extraterestre ce locuiau în Orașul de Smarald nu-și acoperea trupul, fapt pe care octopăianjenii îl comentaseră adesea. Când Richard sugerase o dată, mai în glumă, mai în serios, că și oamenii ar trebui să renunțe la îmbrăcăminte cât timp se află în Orașul de Smarald („Când ești la Roma…”, spusese el), grupul înțelesese rapid cât de importantă era îmbrăcămintea pentru confortul psihic al omului.

— N-aș putea sta goală nici chiar printre voi, prietenii mei cei mai apropiați, fără să-mi fie extrem de jenă, spusese Eponine, rezumând sentimentele tuturor.

Grupul pestriț compus din unsprezece oameni și patru octopăianjeni porni către piață. La coada grupului venea Eponine, mergând încet, cu o mână pe burta foarte mare. Toate femeile se gătiseră puțin — Nai purta rochia de mătase thailandeză, viu colorată, cu flori albastre și verzi — dar bărbații și copiii, cu excepția lui Max (care-și pusese cămașa hawaiană strident colorată pe care o păstra pentru ocazii speciale) purtau ginși și tricouri, ținuta lor de fiecare zi în Orașul de Smarald.

Măcar aveau hainele curate. La început, găsirea unui mod de a-și spăla rufele reprezentase o problemă acută pentru oameni. Totuși, după ce-i explicaseră lui Archie încurcătura în care se află, nu trecuseră decât câteva zile până când el le făcuse cunoștință cu dromazii, ființe de mărimea insectelor, care le curățau automat hainele.

În piață, grupul urcă în transportor. Chiar înainte de poarta care marca granița zonei lor, mașina se opri ca să urce doi octopăianjeni pe care nu-i mai văzuseră până atunci. Richard își exersă translatorul în timpul conversației dintre doctorul Blue și noii veniți. Ellie se uita pe monitor peste umărul tatălui ei și făcea comentarii despre acuratețea traducerii. În general, fidelitatea traducerii era destul de bună dar viteza, cel puțin în ritmul normal al conversației octopăianjenilor, era prea mică. O propoziție se traducea în timpul în care erau „rostite” trei, ceea ce-l făcea pe Richard să reseteze cu regularitate sistemul. Bineînțeles că nu putu spicui mare lucru din conversație, căci pierdea două fraze din trei.

O dată ajunși de cealaltă parte a porții, priveliștea deveni fascinantă. Nikki, cu ochii larg deschiși, identifica împreună cu Benjy și gemenii majoritatea animalelor din tabloul octopăianjenilor. Străzile largi erau extrem de aglomerate. Pe lângă nenumăratele transportoare care se deplasau în ambele direcții pe șine ca de tramvai, mai erau și pietoni de toate speciile și dimensiunile, creaturi care se deplasau cu vehicule pe roți semănând cu bicicletele și, ocazional, câte un grup mixt de ființe cocoțate pe un struțozaur.

Max, care de la sosire nu ieșise nici măcar o dată din zona oamenilor, își puncta observațiile cu „rahat”, „drăcia dracului” și alte cuvinte pe care Eponine îi ceruse să le elimine din vocabular înainte de nașterea copilului. La prima oprire de după poartă, în mașina lor se cățără un mic grup de creaturi pe care nu le mai văzuseră înainte, ceea ce-l neliniști teribil pe Max, căci patru dintre noii veniți se îndreptară imediat în direcția lui Eponine pentru a examina „scaunul” special pe care octopăianjenii îl instalaseră datorită sarcinii ei avansate. Max stătea protector lângă ea, ținându-se de una din barele verticale împrăștiate de-a lungul celor zece metri ai mașinii.

Doi dintre noii pasageri făceau parte din specia botezată de copii „crabi dungați”, niște creaturi roșu cu galben cam de mărimea lui Nikki, cu opt picioare, corp rotund acoperit cu o carapace tare și clești care inspirau teamă. Amândoi începură imediat să-și frece antenele de picioarele goale ale lui Eponine, pe sub rochie. Erau doar curioși, dar combinația dintre senzația ciudată și aspectul neobișnuit al extratereștrilor o făcură pe Eponine să se retragă speriată. Archie, care stătea de cealaltă parte a lui Eponine, întinse repede un tentacul și-i împinse cu blândețe pe extratereștri. Atunci unul dintre crabii dungați se ridică pe cele patru picioare din spate, își pocni cleștii în fața lui Eponine și păru a spune ceva amenințător cu antenele care vibrau rapid. În clipa următoare, octopăianjenul Archie întinse două tentacule, îl ridică de la podea pe crabul ostil și îl depuse în stradă, afară.

Scena schimbă dramatic starea de spirit a tuturor oamenilor. În timp ce Archie le explica lui Max și Eponine ce se întâmplase (Max era prea zguduit ca să încerce să folosească translatorul, așa că Ellie traduse), gemenii Watanabe se înghe-suiră lângă Nai, iar Nikki îi ceru bunicului ei s-o ia în brațe.

— Specia asta nu e prea inteligentă, le spuse Archie prietenilor săi oameni, și ne-a fost greu să-i eliminăm pe cale genetică tendințele agresive. Creatura pe care am aruncat-o din autobuz a mai provocat neplăceri. Optimizatorul responsabil cu specia asta a marcat-o deja — poate ați observat — cu două puncte mici, verzi, pe carapace… Cu siguranță, această ultimă încălcare a regulilor va avea drept consecință anihilarea.

Când Ellie termină de tradus, oamenii îi inspectară metodic pe ceilalți extratereștri din autobuz, căutând eventualele puncte verzi. Ușurați că toate celelalte creaturi nu constituie un pericol, adulții se relaxară oarecum.

— Ce-a spus „chestia” aia? îl întrebă Richard pe Archie în timp ce mașina se apropia de altă stație.

— A fost o reacție standard de amenințare, spuse Archie, tipică animalelor cu inteligență redusă. Modelul descris de antenele acestei creaturi transmiteau un mesaj grosolan, fără nici un conținut de informații reale.

Mașina își continuă drumul pe bulevard timp de încă opt-zece nileți, oprindu-se de două ori pentru a mai lua pasageri — șase octopăianjeni și vreo douăzeci de alte creaturi din cinci specii diferite. Patru animale bleumarin, dintre cele cu emisfera superioară alcătuită dintr-o materie asemănătoare creierului uman, se așezară chiar în fața lui Richard, care încă o mai ținea în brațe pe Nikki. Vietățile își întinseră antenele noduroase spre picioarele lui Nikki; cele opt antene se împletiră între ele, ca pentru a „comunica”. Când fetița își mută ușor picioarele, antenele fură repede retrase în masa ciudată care forma corpul creaturilor extraterestre.