— Nu, spuse el după un timp. Cel puțin nu toți.
— Sunt de acord cu tine, spuse Nicole. Dar nu vreau să le-o spun celorlalți… Poate ar trebui să mai discut o dată problema cu Archie.
— Va încerca s-o ocolească, așa cum a făcut prima dată. Un timp rămaseră tăcuți, ținându-se de mână.
— La ce te gândești, iubitule? întrebă Nicole când observă că Richard are ochii deschiși.
— La ziua de azi, răspunse el. La tot ce s-a întâmplat azi. Reiau totul în minte, scenă cu scenă. Acum că sunt bătrân și memoria mea nu mai e la fel de bună ca altădată, încerc să folosesc tehnici de împrospătare…
Nicole râse.
— Ești imposibil! spuse ea. Dar te iubesc oricum.
5
Max era agitat.
— Eu unul nu vreau să rămân în locul ăsta un minut mai mult decât e necesar. Nu mai am încredere în ei… Ascultă, Richard, tu știi al naibii de bine că am dreptate. Ai văzut ce repede a scos Archie din traistă chestia aia ca un tub când iguana extraterestră i-a sărit în spate lui Benjy? Și n-a ezitat o nici o clipă s-o folosească. Am auzit doar un fâsâit și, presto! șopârla aia a căzut, ori moartă, ori paralizată. I-ar fi făcut același lucru oricăruia dintre noi dacă nu ne-am fi purtat cum trebuie.
— Max, cred că exagerezi, spuse Richard.
— Nu, zău? Să fie tot o exagerare faptul că scena de ieri mi-a dovedit pentru a nu știu câta oară cât de neputincioși suntem…
— Max, îl întrerupse Nicole, nu crezi că ar fi mai bine să discutăm subiectul ăsta altă dată, când nu vom mai fi atât de pătimași?
— Nu, răspunse cu tărie Max. Nu cred. Vreau să-l discutăm acum, în dimineața asta. De asta am rugat-o pe Nai să le dea copiilor micul dejun acasă la ea.
— Doar nu sugerezi că ar trebui să plecăm în clipa asta, când Eponine poate să nască în orice clipă? spuse Nicole.
— Bineînțeles că nu, răspunse Max. Dar cred că ar trebui să ne luăm tălpășița de îndată ce o să poată călători. Doamne, Nicole, cel fel de viață putem avea noi aici? Nikki și gemenii sunt speriați de moarte. Pun pariu că nu vor mai vrea să iasă din zona noastră săptămâni întregi, poate chiar niciodată… Și nu e, oare, momentul să ne întrebăm de ce ne-au adus octopăianjenii aici? Ai văzut ieri toate creaturile alea de pe stadion? N-ai avut impresia că toate muncesc pentru octopăianjeni, într-un fel sau altul? Nu e probabil să fim și noi integrați în curând, cine știe cum, în sistemul lor utilitar? Ellie vorbi pentru prima dată de la începutul conversației.
— Eu am avut întotdeauna încredere în octopăianjeni, spuse ea. Nu mi-am pierdut-o. Nu cred să aibă vreun fel de plan diabolic de a ne integra în schema lor generală într-un mod care să fie inacceptabil pentru noi… Însă ieri am învățat ceva, sau ar trebui să spun că am reînvățat ceva. Ca mamă, am responsabilitatea să-i asigur fiicei mele un mediu în care să poată înflori și să aibă șansa de a fi fericită… Nu mai cred că acest lucru este posibil aici, în Orașul de Smarald.
Nicole se uită mirată la Ellie.
— Deci și tu vrei să pleci? întrebă ea.
— Da, mamă.
Nicole se uită în jur. După expresia de pe chipul lui Eponine și al lui Patrick își dădu seama că și ei sunt de acord cu Max și cu Ellie.
— Știe cineva ce părere are Nai despre acest subiect? întrebă ea.
Patrick se înroși ușor când Max și Eponine se uitară la el, de parcă se așteptau să răspundă.
— Am discutat aseară despre asta, spuse el în cele din urmă. De câtva timp, Nai are convingerea că cei mici au o viață prea îngustă, izolați cum suntem aici, în zona noastră. Dar mai ales după cele întâmplate ieri, e și îngrijorată că, dacă ar fi să trăim liber în societatea octopăianjenilor, pe copii i-ar pândi pericole majore.
— Cred că lucrurile sunt clare, spuse Nicole ridicând din umeri. Cu prima ocazie, voi vorbi cu Archie despre plecarea noastră.
Nai era o povestitoare bună. Copiilor le plăceau la nebunie zilele de școală în care ea renunța la activitățile planificate și, în schimb, le spunea povești. De fapt, în ziua când Hercule apăruse să-i supravegheze, ea le spunea copiilor mituri grecești și chinezești. Copiii îl botezaseră pe octopăianjen Hercule după ce el o ajutase pe Nai să mute mobila din cameră într-o altă configurație.
Majoritatea poveștilor spuse de Nai aveau un erou. Cum până și Nikki își mai amintea de bioții oameni din Noul Eden, pe copii îi interesau mai mult povestirile despre Albert Einstein, Abraham Lincoln și Benita Garcia decât personajele istorice sau mitologice cu care nu avuseseră nici o legătură.
În dimineața de după sărbătoarea octopăianjenilor, Nai le povesti copiilor cum își folosise Benita Garcia renumele pentru a ajuta milioane de oameni săraci din Mexic în timpul ultimelor faze ale Marelui Haos. Nikki, care moștenise de la mama și bunica ei compasiunea, fu mișcată de curajul cu care Benita înfruntase oligarhia mexicană și corporațiile americane multinaționale. Fetița declară că Benita Garcia e eroul ei.
— Eroina, o corectă Kepler, mereu preocupat de corectitudine. Dar tu, mamă? întrebă băiatul după câteva clipe. Tu ai avut un erou sau o eroină când erai mică?
În ciuda faptului că se afla într-un oraș extraterestru, pe o navă spațială extraterestră, la o distanță incredibil de mare de Lampun, orașul ei natal din Thailanda, Nai se văzu iarăși copilă, îmbrăcată într-o rochie simplă de bumbac, intrând cu picioarele goale în templul budist pentru a aduce omagiu reginei Chamatevi. Văzu și călugărițele în mantiile lor de culoarea șofranului și, preț de o clipă, i se păru chiar că simte mirosul bețișoarelor parfumate din urna din fața templului lui Buddha.
— Da, spuse ea, puternic tulburată de intensitatea amintirii, am avut o eroină… Regina Chamatevi din Haripunchai.
— Cine a fost ea, doamnă Watanabe? întrebă Nikki. A fost ca Benita Garcia?
— Nu chiar. Chamatevi a fost o tânără frumoasă care a trăit în regatul Mon din sudul Indochinei acum mai bine de o mie de ani. Familia ei era bogată și strâns înrudită cu regele din Mon. Dar Chamatevi, care era excesiv de instruită pentru o femeie din acea vreme, tânjea să facă ceva diferit și neobișnuit. Mai înainte, când Chamatevi avea nouăsprezece sau douăzeci de ani, un ghicitor…
— Ce e un ghicitor, mamă? întrebă Kepler. Nai zâmbi.
— Cineva care prezice viitorul sau cel puțin încearcă s-o facă, răspunse ea. În tot cazul, acest ghicitor a venit la rege și i-a spus că există o legendă veche care spune că o frumoasă tânără mon, de viță nobilă, va pleca în nord prin toate junglele, până în valea Haripunchai și va uni toate triburile din regiune care se războiau. Această tânără, a continuat ghicitorul, va întemeia un regat a cărui splendoare o va egala pe cea a regatului Mon și va fi cunoscută în multe ținuturi pentru modul ei remarcabil de a conduce țara. Profetul a spus această poveste în timpul unui ospăț de la curte și Chamatevi l-a ascultat. Când povestea s-a terminat, tânăra a venit în fața regelui Mon și i-a spus că e convinsă că ea este femeia din legendă… În ciuda opoziției tatălui său, a acceptat banii, proviziile și elefanții oferiți de rege, deși mâncarea abia îi ajungea pentru cele cinci luni de călătorie prin junglă, până în ținutul Haripunchai. Dacă legenda nu era adevărată și numeroasele triburi din vale n-ar fi acceptat-o ca regină, Chamatevi n-ar fi putut să se întoarcă la în regatul Mon și ar fi fost nevoită să se vândă ca sclavă. Dar lui Chamatevi nu i-a fost frică nici un moment… Bineînțeles că legenda s-a adeverit, triburile din vale au proclamat-o regina lor și ea a domnit mulți ani, domnia ei fiind cunoscută în istoria Thailandei ca Epoca de Aur a regatului Haripunchai… Când a îmbătrânit, Chamatevi a avut grijă să-și împartă regatul în două părți egale, pe care le-a încredințat fiilor ei gemeni. Apoi s-a retras la o mănăstire budistă pentru a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru iubirea și protecția Lui. Și-a păstrat vigoarea trupului și a spiritului până la vârsta de nouăzeci și nouă de ani, când a murit.