Din motive pe care nu le înțelegea bine, Nai se simți tot mai emoționată în timp ce spunea povestea. Când termină, mai vedea încă în minte panourile de pe pereții templului din Lampun, care ilustrau povestea lui Chamatevi. Fusese atât de prinsă de poveste încât nu observase că Patrick, Nicole și Archie intraseră în clasă și ședeau pe podea în spatele copiilor.
— Și noi avem multe povești asemănătoare pe care le spunem tinerilor noștri, spuse Archie după câteva minute; Nicole traduse. Cele mai multe din ele sunt foarte, foarte vechi. Sunt oare adevărate? Pentru un octopăianjen, asta chiar nu contează. Poveștile distrează, instruiesc, inspiră.
— Copiilor noștri le-ar plăcea mult să audă o poveste de-a voastră, sunt sigură, îi spuse Nai lui Archie. De fapt, tuturor ne-ar plăcea.
Timp de aproape un nilet Archie nu spuse nimic. Lichidul din lentila lui era foarte activ, se mișca dintr-o parte în alta, parcă studiindu-i cu atenție pe oamenii care se uitau la el. În cele din urmă, în jurul capului său cenușiu începură să izvorască inele colorate.
— Demult, demult, începu el, într-o lume îndepărtată și binecuvântată cu resurse îmbelșugate și frumuseți de nedescris, toți octopăianjenii trăiau într-un vast ocean. Pe uscat existau multe creaturi, dintre care…
— Scuză-mă, îl întrerupse Nicole, nu știu cum să traduc următorul grup de culori.
Archie folosi mai multe fraze pentru a încerca să definească în alți termeni cuvântul.
— Acei care au plecat înainte… spuse Nicole pentru sine. În fine, nu cred că pentru poveste este esențial ca fiecare cuvânt să fie tradus cu exactitate… Voi traduce prin „precursori”.
— Pe porțiunile de uscat ale acestei frumoase planete, continuă Archie, existau multe creaturi, dintre care de departe cele mai inteligente erau Precursorii. Ei construiseră vehicule care zburau în aer, exploraseră toate stelele și planetele învecinate, ba chiar învățaseră să creeze viață din substanțe chimice simple, acolo unde nu mai existase viață până atunci. Cu cunoștințele lor incredibile, schimbaseră înfățișarea uscatului și a oceanelor. S-a întâmplat că Precursorii au hotărât că specia octopăianjenilor are un enorm potențial nefolosit, capacități care nu fuseseră exprimate niciodată în lunga lor existență și au început să le arate octopăianjenilor cum să-și dezvolte și să-și folosească talentele latente. De-a lungul anilor, specia octopăianjenilor a devenit, mulțumită Precursorilor, a doua specie foarte inteligentă de pe planetă și a dezvoltat o relație foarte strânsă și complexă cu Precursorii. În tot acest timp, Precursorii i-au ajutat pe octopăianjeni să învețe să trăiască în afara apei, luând oxigen direct din aerul frumoasei planete. Colonii întregi de octozi au început să-și petreacă viața pe uscat. Într-o zi, după o întâlnire importantă dintre optimizatorii șefi ai Precursorilor și octopăianjenilor, s-a anunțat că toți octopăianjenii vor deveni vietăți de uscat și vor renunța la coloniile lor din ocean… În ocean, la mare adâncime trăia o colonie de octopăianjeni mică, abia o mie de suflete, administrată de un optimizator local care nu credea că optimizatorii șefi ai celor două specii au luat o decizie corectă. Acest optimizator local s-a opus anunțului și, cu toate că el și colonia lui au fost ostracizați de ceilalți și n-au avut parte de belșugul oferit de Precursori, ei și multe generații următoare au continuat să-și ducă viața izolată, necomplicată pe fundul oceanului… Într-o bună zi s-a întâmplat ca o mare calamitate să lovească planeta, iar uscatul a devenit absolut de nelocuit. Au murit multe milioane de creaturi și numai acei octopăianjeni care puteau trăi confortabil în apă au supraviețuit miilor de ani în care uscatul a rămas pustiu… Când, în cele din urmă, planeta și-a revenit și câțiva dintre octopăianjenii din ocean s-au aventurat pe uscat, n-au mai găsit nici un seamăn de-al lor și nici un Precursor. Acel optimizator care trăise cu mii de ani înainte fusese vizionar. Fără opoziția lui, octopăianjenii ar fi murit până la ultimul… Și de asta, chiar și azi, octopăianjenii deștepți își păstrează capacitatea de a trăi și în apă, și pe uscat.
De pe la începutul poveștii, Nicole își dăduse seama că Archie le împărtășește ceva total diferit de tot ce le spusese până atunci. Să fi fost oare din cauza discuției lor din acea dimineață, când ea îi spusese că vor să se întoarcă în Noul Eden imediat după nașterea copilului lui Max și Eponine? Nu era sigură. Însă știa că legenda povestită de Archie le dezvăluia lucruri legate de octopăianjeni pe care ei, oamenii, nu și le-ar fi putut imagina.
— A fost cu adevărat minunată, spuse Nicole, atingându-l ușor pe Archie. Nu știu dacă și copiilor le-a plăcut…
— Mie mi s-a părut frumoasă, spuse Kepler. Nu știam că voi puteți respira în apă.
— Exact la fel ca un prunc nenăscut, spuse Nai.
În clipa aceea, Max Puckett dădu buzna pe ușă.
— Vino repede, Nicole, spuse el. Intervalul dintre contracții e de numai patru minute.
Nicole se ridică și se întoarse spre Archie.
— Te rog să-i spui doctorul Blue să aducă inginerul de imagini și sistemul cuadroid. Repede!
Era uimitor să urmărești o naștere simultan din interior și din exterior. Nicole le dădea instrucțiuni atât lui Eponine, cât și inginerului de imagini octopăianjen, prin intermediul doctorului Blue.
— Respiră! Trebuie să respiri pe parcursul contracțiilor, îi striga ea lui Eponine. Adu-le mai aproape, mai jos în canalul de naștere, cu ceva mai multă lumină, îi spunea inginerului de imagini.
Richard era fascinat. Stătea deoparte, pe o latură a dormitorului, și-și muta cu repeziciune privirea de la imaginile de pe perete la cei doi octopăianjeni și echipamentul lor. Imaginile de pe ecran aveau un decalaj echivalent cu intervalul dintre două contracții față de ceea ce se întâmpla în pat. La capătul fiecărei contracții, Doctorul Blue îi înmâna lui Nicole un petic mic, rotund pe care Nicole îl lipea pe interiorul coapsei lui Eponine, sus. În câteva secunde, micuții cuadroizi care fuseseră în interiorul lui Eponine pe perioada ultimei contracții alergau la petic și alții noi dădeau fuga în canalul de naștere. Cu o întârziere de douăzeci-treizeci de secunde necesară procesării datelor, pe perete apărea alt set de imagini.
Max îi înnebunea pe toți. Când o auzea pe Eponine țipând sau gemând, lucru care se întâmpla în preajma apogeului fiecărei contracții, alerga la ea și o ținea de mână.
— Are dureri cumplite, îi spunea el lui Nicole, trebuie să faci ceva s-o ajuți.
Între contracții, când, la sugestia lui Nicole, Eponine se ridica din pat și rămânea în picioare pentru a lăsa gravitația artificială să ajute procesul nașterii, Max o lua razna și mai tare. Imaginea fiului său nenăscut în canalul de naștere, luptându-se cu disconfortul cauzat de contracția precedentă, îl făcea să izbucnească în câte o tiradă.
— Oh, Dumnezeule, uitați-vă, priviți! Are capul făcut terci! Oh, la dracu’! N-are loc destul. N-o să reușească să iasă.