Cu câteva minute înainte ca Marius Clyde Puckett să salute universul, Nicole luă două decizii importante. În primul rând, concluzionă că pruncul nu se va naște fără un oarecare ajutor. De aceea decise să facă o episiotomie pentru a micșora durerea și chinul nașterii propriu-zise. De asemenea, hotărî ca Max să fie scos din dormitor înainte să devină isteric și să facă ceva care să perturbe nașterea.
La cererea lui Nicole, Ellie steriliză bisturiul. Max se uită la bisturiu cu o privire înnebunită.
— Cu ăsta ce-ai de gând să faci? o întrebă el pe Nicole.
— Max, spuse Nicole în timp ce Eponine simțea apropierea unei alte contracții, îmi ești foarte drag, dar vreau să ieși din cameră. Te rog. Ceea ce urmează să fac îl va ajuta pe Marius să se nască mai ușor, dar nu va fi plăcut la vedere…
Max nu se clinti. Patrick, care stătea în prag, puse o mână pe umărul prietenului său când Eponine începu să geamă. Capul pruncului era înțepenit în deschizătura vaginului. Nicole începu să taie. Eponine urlă de durere.
— Nu! răcni Max înnebunit când văzu sânge. Nu!… O, drace… O, drace!
— Ieși imediat! strigă cu autoritate Nicole terminând episiotomia.
Ellie absorbea sângele cu tampoane cât putea de repede. Max îl răsuci pe Max, îl îmbrățișă și-l conduse în camera de zi.
Nicole verifică imaginea de pe perete imediat ce apăru. Micul Marius era într-o poziție perfectă. Ce tehnologie fantastică! se gândi ea fugitiv. Ar schimba complet nașterea, ca proces.
Nu mai avu timp să reflecteze. Începea altă contracție. Luă mâna lui Eponine.
— S-ar putea să fie acum… Vreau să împingi cu toată puterea… Pe toată durata contracției.
Nicole îl anunță pe doctorul Blue că nu mai e nevoie de alte imagini.
— Împinge! strigară concomitent Nicole și Ellie. Creștetul capului pruncului era vizibil. Îi vedeau puful șaten deschis.
— Încă o dată, spuse Nicole. Mai împinge o dată.
— Nu pot, se văietă Eponine.
— Ba poți… împinge!
Eponine își arcui spatele, inspiră adânc și câteva clipe mai târziu pruncul Marius era expulzat în mâinile lui Nicole. Ellie avea foarfecele pregătit ca să taie cordonul ombilical. Pruncul începu să plângă în mod firesc, fără a fi nevoie să fie incitat. Max dădu buzna în cameră.
— Iată-ți fiul, spuse Nicole.
Termină de îndepărtat excesul de lichid, legă buricul și puse bebelușul în brațele mândrului tată.
— Vai de mine… vai de mine… Acuma ce fac? întrebă Max zăpăcit, dar zâmbind cu toată fața, ținând copilul de parcă ar fi fost fragil ca sticla și prețios ca diamantele.
— Poți să-l săruți, spuse Nicole, zâmbind. Ar fi un bun început.
Max coborî capul și-l sărută pe Marius foarte ușor.
— Și ai putea să-l aduci să facă cunoștință cu mama lui, spuse Eponine.
Pe obrajii proaspetei mame șiroiau lacrimi de bucurie când își privi pruncul de aproape pentru prima dată. Nicole îl ajută pe Max să pună copilul la pieptul lui Eponine.
— O, franțuzoaico, spuse Max strângând mâna lui Eponine, te iubesc… te iubesc nespus de mult!
Marius, care țipase constant din primele momente de după naștere, se liniști în noua poziție, la pieptul mamei sale. Cu mâna liberă, Eponine își mângâie cu tandrețe fiul. Dintr-o dată, Max izbucni în lacrimi.
— Îți mulțumesc, iubito, îi spuse el lui Eponine. Mulțumesc, Nicole. Mulțumesc, Ellie.
Max le mulțumi de mai multe ori tuturor din cameră, inclusiv celor doi octopăianjeni. În următoarele cinci minute, Max se transformă într-o veritabilă mașină de îmbrățișat. Nici măcar octopăianjenii nu scăpară de îmbrățișările lui pline de recunoștință.
6
Nicole bătu ușor la ușă, apoi băgă capul în cameră.
— Scuzați-mă, e cineva treaz?
Eponine și Max se mișcară, dar nici unul nu deschise ochii să o salute pe Nicole. Micul Marius era cuibărit între părinții săi și dormea fericit. În cele din urmă, Max bombăni:
— Cât e ceasul?
— Cincisprezece minute peste ora programată pentru examinarea lui Marius, spuse Nicole. Doctorul Blue se întoarce în scurt timp.
Max mârâi și o împinse cu cotul pe Eponine.
— Intră, îi spuse el lui Nicole.
Max arăta groaznic. Avea ochii roșii, umflați și cu cearcăne duble.
— De ce nu dorm copiii mai mult de două ore la rând? întrebă el căscând.
Nicole se opri în prag.
— Unii dorm, Max… Dar fiecare prunc e altfel. Imediat după ce se nasc, urmează același program cu care s-a obișnuit în uter.
— Și de ce te plângi tu? întrebă Eponine chinuindu-se să se ridice. Nu trebuie decât să asculți niște plânsete, să schimbi un scutec din când în când și să te culci la loc… Eu trebuie să rămân trează cât suge… Ai încercat vreodată să adormi când un haplea pitic îți suge sfârcurile?
— Ce-i asta? întrebă Nicole râzând. Oare și-au pierdut proaspeții noștri părinți aura de novici în numai patru zile?
— Nu chiar, spuse Eponine străduindu-se să zâmbească. Dar, Doamne, sunt atât de obosită!
— E normal, spuse Nicole. Corpul tău a trecut printr-o traumă. Ai nevoie de odihnă… După cum v-am spus ție și lui Max a doua zi după nașterea lui Marius, când insistați să facem o petrecere, singura soluție pentru a dormi suficient în primele două săptămâni este să vă adaptați programul la programul lui.
— Eu te cred, spuse Max, apoi ieși împleticit pe ușă cu hainele în brațe și se îndreptă spre baie.
Eponine se uită la peticul pătrat, albastru deschis pe care Nicole tocmai îl scosese din geantă.
— Ăsta e unul din noile scutece? întrebă ea.
— Da, răspunse Nicole. Inginerii octopăianjeni au mai adus unele îmbunătățiri. Și apropo, oferta pe care au făcut-o cu privire la micul animal-descompunător e în continuare valabilă. Pentru urina lui Marius încă n-au găsit nici o soluție, dar au calculat că, beneficiind de serviciile descompunătorului…
— Max se opune cu îndârjire ideii, o întrerupse Eponine. Spune că băiețelul lui n-o să le servească octopăianjenilor drept material experimental.
— N-aș spune că e vorba chiar de un experiment. Specia descompunătorilor speciali pe care au proiectat-o diferă foarte puțin de cea care se ocupă de șase luni de curățarea toaletelor noastre. În plus, gândește-te de câtă bătaie de cap te-ar scuti…
— Nu, replică Eponine cu fermitate. Dar oricum, transmite-le octopăianjenilor mulțumiri.
Când Max reveni în cameră, era îmbrăcat de zi, dar tot nebărbierit. Nicole i se adresă:
— Voiam să-ți spun, Max, înainte ca doctorul Blue să revină, că în sfârșit am avut o lungă discuție cu Archie privitor la plecarea noastră spre Noul Eden… Când i-am explicat lui Archie că toți vrem să plecăm și am încercat să-i argumentez și de ce, mi-a spus că nu stă în puterea lui să ne aprobe plecarea.
— Asta ce înseamnă? întrebă Max.
— Archie a spus că e de competența Optimizatorului Șef.
— Aha! Așadar am avut tot timpul dreptate, spuse Max. În realitate suntem prizonieri aici, nu oaspeți.
— Dacă am înțeles bine ce-a spus Archie, lucrurile nu stau chiar așa. El mi-a spus că „se poate aranja, dacă e nevoie”, dar numai Optimizatorul Șef înțelege „toți factorii” suficient de bine pentru a lua o decizie în cunoștință de cauză.