Chiar înainte de a traversa strada, Nicole zări pe un zid aflat la douăzeci de metri în stânga ei o mare pictură murală de o frumusețe uimitoare. Culorile erau îndrăznețe și atrăgeau ochiul — opera unui artist care înțelegea atât structura cât și atracția optică. Tehnica era și ea extrem de impresionantă, dar ceea ce o fascină pe Nicole erau emoțiile redate de corpurile și fețele octopăianjenilor și ale celorlalte creaturi din frescă.
„Triunghiul Optimizării”, îngână pentru sine Nicole întinzându-și gâtul pentru a citi titlul redat în culori în partea superioară a frescei. Într-o parte a picturii era reprezentată o navă spațială pe un fundal înstelat, în alta un ocean înțesat de ființe vii, iar în celelalte colțuri, o junglă și un deșert. Însă imaginea centrală reprezenta un octopăianjen uriaș care avea un toiag și stătea pe un morman de treizeci-patruzeci de animale care se zvârcoleau în țărână, sub tentaculele lui. Lui Nicole mai să-i sară inima din piept când văzu că una din ființele zdrobite sub tentacule era o femeie tânără aparținând speciei umane, cu pielea cafenie, ochi albaștri pătrunzători și păr scurt, buclat.
— Uitați-vă acolo, la fresca aia! le strigă brusc celorlalți.
În acel moment, un animal mic se împletici printre picioarele lor, abătându-le atenția. Cei doi octopăianjeni rezolvară problema cu animalul și-i zoriră iarăși spre teatru. Nicole se uită înapoi ca să se asigure că nu-și imaginase prezența unei tinere femei în pictură. De la distanță, fața femeii și trăsăturile ei erau vagi, dar Nicole avea convingerea că văzuse o ființă umană în frescă. Dar cum se poate una ca asta? se întrebă Nicole în timp ce intrau în teatru.
Preocupată de descoperirea ei, Nicole ascultă numai cu o ureche discuția dintre Richard și Archie despre cum intenționa Richard să-și folosească translatorul în timpul piesei. Nici măcar nu se uită când Doctorul Blue arătă cu un tentacul sectorul în care se aflau Jamie și ceilalți octopăianjeni care se înmatriculau. Am făcut precis o confuzie, își spuse Nicole. Simți un impuls puternic să alerge înapoi în piață și să verifice ce văzuse, apoi își aminti ce le spusese Archie despre importanța respectării cu strictețe a instrucțiunilor în acea seară. Sunt sigură că am văzut o femeie în pictura aceea, își spuse Nicole în timp ce trei licurici mari coborâră în zbor și plutiră deasupra scenei din mijlocul teatrului. Dar ce înseamnă asta?
Piesa dură mai mult de doi vodeni, fără nici o pauză. Acțiunea se derulă continuu, unul sau mai mulți octozi ocupând tot timpul scena luminată. Nu se foloseau decoruri sau costume. La începutul piesei, cele șapte „personaje” principale veniră în față și se prezentară scurt — doi octozi care se înmatriculau (un mascul și o femelă), o pereche de părinți adoptivi pentru fiecare dintre ei și un mascul alternativ ale cărui culori frumoase și strălucitoare i se răspândeau până la capătul tentaculelor când vorbea.
Primele câteva minute ale piesei propriu-zise lămuriră că cei doi tineri care se înmatriculau erau de mulți ani cei mai buni prieteni și că, în ciuda sfatului bun și înțelept al părinților ce le fuseseră desemnați, aleseseră împreună maturitatea sexuală timpurie. În primul său monolog, femela octopăianjen spuse:
— Dorința mea este să dau naștere unui urmaș din împreunarea cu iubitul meu tovarăș.
Sau cel puțin așa traduse Richard spusele ei. Era foarte mulțumit de funcționarea translatorului său mult îmbunătățit și, după ce își aduse aminte că octopăianjenii erau surzi, vorbi din când în când pe parcursul spectacolului.
Cei patru părinți octopăianjeni veniră împreună în mijlocul scenei și-și exprimară îngrijorarea cu privire la cele ce se vor întâmpla când copiii lor adoptivi vor experimenta pentru prima oară „puternicele emoții noi” care însoțeau transformarea sexuală. Totuși, încercară să fie corecți și toți patru recunoscură că, întrucât aleseseră să nu devină maturi sexual după Înmatriculare, nu puteau da sfaturi bazate pe vreo experiență reală.
La mijlocul piesei, cei doi octopăianjeni tineri fură izolați în colțuri opuse ale scenei și auditoriul trase concluzia, din jocul de lumini al licuricilor plus câteva declarații scurte făcute de actorii octopăianjeni, că fiecare dintre ei încetase să mănânce barrican și se afla singur într-un fel de Domeniu de Trecere.
Când, mai târziu, cei doi octopăianjeni transformați străbătură scena și se întâlniră la mijloc, modelele de culoare din conversația lor arătau deja altfel. Efectul era puternic, deși realizat de actori, pentru că emisiile de culoare aveau mai multă strălucire decât înainte de tranziție și, de asemenea, pentru că benzile rigide, aproape perfecte care caracterizaseră conversația anterioară dintre cei doi tineri erau deja marcate de niște modele individuale diferite, interesante. În acest punct, în jurul lor se mai aflau pe scenă alți șase octopăianjeni, toți alternativi, judecând după limbaj, și două animale tip cârnat polonez, care vânau tot ce găseau. Era clar că perechea se află pe Domeniul Alternativ.
Din întuneric intră în scenă masculul alternativ prezentat la începutul piesei. Cu un joc de culori strălucitoare, făcut pe orizontală și pe verticală în ambele direcții, creând structuri geometrice și chiar explozii de culoare asemănătoare focurilor de artificii, noul venit o fermecă pe tânăra femelă octod și o luă de lângă cel mai bun prieten al ei din copilărie. Nu după mulți mileți, alternativul mai vârstnic cu culori strălucitoare, evident părintele pruncului octod cărat de femelă în punga frontală, o lăsă pe aceasta „plângând” (traducerea lui Richard), singură.
În acest moment al piesei, octopăianjenul mascul, care se înmatriculase în scenele anterioare, năvăli la lumină, își văzu iubita disperată cu pruncul „în brațe” și se repezi în întunericul de la marginea scenei. După câteva momente se întoarse cu alternativul care-i corupsese iubita și cei doi octozi masculi se angajară într-o luptă oribilă, dar fascinantă, în mijlocul scenei. Se bătură timp de un feng întreg. În cele din urmă, octodul mascul mai tânăr câștigă, căci, atunci când acțiunea se termină, alternativul zăcea nemișcat pe scenă. Tristețea exprimată în remarcile de încheiere ale eroului și eroinei avu grijă ca morala piesei să fie foarte clară. Când piesa se termină, Richard le privi pe Nicole și pe Ellie și comentă cu un zâmbet larg, ireverențios:
— Asta-i una din piesele alea deprimante, precum Othello, în care toată lumea moare la sfârșit.
Sub supravegherea plasatorilor octopăianjeni, toți cu traiste, tinerii care se înmatriculau părăsiră teatrul primii, urmați de Archie, doctorul Blue și tovarășii lor oameni. După câteva minute, procesiunea ordonată se opri chiar în fața teatrului și formă un cerc în jurul altor trei octopăianjeni care stăteau în mijlocul străzii. În timp ce se deplasau spre un loc din care să vadă ce se petrecea, Richard, Nicole și Ellie simțiră de-a curmezișul spatelui tentaculele puternice ale prietenilor lor. Doi dintre octopăianjenii din mijlocul străzii aveau toiag și traistă, în timp ce al treilea octod, care stătea ghemuit între ei, transmitea un mesaj colorat, în benzi late și nestructurate: „Ajutați-mă, vă rog!”
— Această femelă octopăianjen, spuse unul dintre polițiști în dungi reci, măsurate, a eșuat în mod constant să-și câștige creditele de când a venit în Domeniul Alternativ după Înmatriculare, acum patru cicluri. În ciclul trecut a fost avertizată că a devenit o povară inacceptabilă pentru resursele noastre comune și de curând, cu două zile înainte de Ziua Belșugului, i s-a spus să se prezinte pentru anihilare. De atunci se ascunde printre prietenii din Domeniul Alternativ.