— Max, ești gata? Toți ceilalți sunt aici, afară, lângă fântână.
Max se aplecă s-o sărute pe Eponine.
— O să vă descurcați, tu și Patrick, cu Benjy și copiii? întrebă el.
— Categoric, răspunse Eponine. Benjy nu e deloc o problemă, iar Patrick a petrecut atâta timp cu copiii încât a devenit expert în îngrijirea lor.
— Te iubesc, franțuzoaico, spuse Max.
În anticamera zonei de operare a Optimizatorului Șef erau cinci scaune pentru ei. Nicole le explică pentru a doua oară lui Archie și doctorului Blue cuvântul „birou”, însă cei doi octopăianjeni insistară că „zonă de operare” e o traducere mai bună în engleză a denumirii locului în care lucra Optimizatorul Șef.
— Uneori Optimizatorul Șef întârzie puțin, spuse Archie a scuză. Evenimentele neașteptate survenite în colonie o pot sili să se abată de la programul stabilit.
— Trebuie că se petrece ceva cu adevărat neobișnuit, îi spuse Richard lui Max. Punctualitatea este una din caracteristicile de bază ale speciei octopâienjenești.
Cei cinci oameni așteptară în tăcere întâlnirea, fiecare cufundat în propriile gânduri. Inima lui Nai bătea repede. Era și neliniștită și emoționată. Își amintea că simțise ceva asemănător pe vremea când era școlăriță, așteptând să fie primită de fiica regelui Thailandei, prințesa Suri, după ce câștigase premiul întâi la un concurs internațional.
După câteva minute, un octopăianjen le făcu semn să intre în camera alăturată, unde fură informați că într-o clipă vor sosi Optimizatorul Șef și câțiva consilieri ai ei. (Oamenii înțeleseră că Optimizatorul Șef era un octopăianjen femelă.) Noua încăpere avea ferestre transparente. De jur împrejurul lor vedeau activitate. Locul în care stăteau îi amintea lui Richard de secția de control dintr-o uzină nucleară sau dintr-o agenție de dirijare a zborurilor spațiale. Pretutindeni erau computere, monitoare și tehnicieni octopăianjeni. Richard puse o întrebare despre ceva ce se petrecea într-o zonă îndepărtată, dar înainte ca Archie să apuce să răspundă, în cameră intrară trei octopăianjeni.
Cei cinci oameni se ridicară într-un gest reflex. Archie îi prezentă pe Optimizatorul Șef, pe Optimizatorul Șef Adjunct pentru Orașul de Smarald și pe Optimizatorul Șef pentru Securitate. Fiecare dintre acești trei octopăianjeni le întinse oamenilor un tentacul și fură schimbate „strângeri de mână”. Archie le făcu semn oamenilor să ia loc; Optimizatorul Șef începu să vorbească imediat.
— Suntem la curent cu faptul că ați solicitat, prin intermediul reprezentantului nostru, să vi se permită să vă întoarceți în Noul Eden pentru a vă alătura din nou celorlalți membri ai speciei voastre de la bordul Ramei. N-am fost surprinși complet de această cerere, pentru că datele istorice pe care le-am colectat arată că majoritatea speciilor inteligente cu afectivitate puternică, după o perioadă de trai într-o comuniune extraterestră, încep să resimtă un sentiment de separare și tânjesc să se întoarcă într-o lume mai familiară… În dimineața asta am dori să vă furnizăm niște informații suplimentare care v-ar putea influența cererea de întoarcere în Noul Eden.
Archie îi rugă pe oameni să-l urmeze pe Optimizatorul Șef. Grupul trecu printr-o cameră asemănătoare cu cele două pe care le văzuseră înainte și intrară apoi într-o încăpere mare, dreptunghiulară, cu o duzină de ecrane răspândite pe toți patru pereții, la nivelul normal al privirii octopăianjenilor.
— Am început să monitorizăm îndeaproape tot ce se întâmplă în teritoriul vostru cu mult înainte să evadați, spuse Optimizatorul Șef după ce se adunară cu toții. În dimineața asta vrem să vă arătăm unele din evenimentele pe care le-am observat.
În clipa următoare, toate ecranele de perete se aprinseră. Pe fiecare se derula un fragment din viața cotidiană a oamenilor rămași în Noul Eden. Calitatea imaginilor nu era perfectă și nici un fragment nu ținea mai mult de câțiva mileți, conținutul imaginilor nu lăsa loc pentru nici o îndoială.
Timp de mai multe secunde, oamenii rămaseră fără grai. Stăteau înmărmuriți, cu privirile ațintite asupra imaginilor de pe pereți. Pe unul din ecrane văzură cum Nakamura, îmbrăcat ca un shogun japonez, ținea un discurs în fața unei mulțimi mari, în piața din Orașul Central. Ţinea în mână un desen mare, făcut de mână, reprezentând un octopăianjen. Deși filmul era mut, gesturile lui și reacția mulțimii arătau clar că Nakamura îndeamnă pe toată lumea la acțiune împotriva octopăianjenilor.
— Fir-aș al naibii, spuse Max, mutându-și ochii de la un ecran la altul.
— Uitați-vă aici, spuse Nicole. Este El Mercado din San Miguel.
În cel mai sărac dintre cele patru sate din Noul Eden, vreo zece „duri” albi și asiatici, legați la cap cu banderole de karateka, snopeau în bătaie patru tineri, negri și mulatri, sub ochii a doi polițiști din Noul Eden și ai unei mulțimi îndurerate alcătuită din aproximativ douăzeci de săteni. După bătaie, bioții Tiasso și Lincoln luară trupurile frânte și însângerate și le puseră într-o căruță mare, pe trei roți.
Pe un alt ecran apărea o mulțime de oameni bine îmbrăcați, în majoritate albi și orientali, care soseau la o petrecere sau un festival în cazinoul Vegas al lui Nakamura. Lumini strălucitoare îi îmbiau spre cazinou, pe care o reclamă uriașă proclama „Ziua Aprecierii Cetățenilor” și anunța că fiecare participant la petrecere va primi o duzină de bilete la loterie gratis, pentru a sărbători ocazia. Două postere mari înfățișându-l pe Nakamura, zâmbitor și purtând cămașă albă și cravată, flancau reclama.
Un monitor de pe peretele din spatele Optimizatorului Șef arăta interiorul pușcăriei din Orașul Central. O nouă infractoare, o femeie cu o coafură multicoloră, era băgată într-o celulă în care se găseau deja alte două deținute. Părea că nou venita se plânge de înghesuială, dar polițistul o împinse în celulă și râse. Când polițistul se întoarse la biroul său, pe peretele din spatele lui se văzură două fotografii, una a lui Richard și cealaltă a lui Nicole, sub fiecare fiind scris cu litere mari de tipar cuvântul RECOMPENSĂ.
Octopăianjenii așteptară răbdători cât timp ochii oamenilor se mutară de la un ecran la altul. „Cum dracu’?” întreba întruna Richard, clătinând din cap. Apoi ecranele se stinseră brusc.
— Am adunat un total de patruzeci și opt de secvențe pentru a vi le arăta azi, spuse Optimizatorul Șef, toate extrase din observațiile făcute în ultimele opt zile în Noul Eden. Optimizatorul pe care voi îl numiți Archie va primi un catalog al secvențelor, care au fost clasificate după locație, timp și descrierea evenimentului. Puteți sta aici cât vreți ca să le priviți, să discutați între voi și să puneți întrebări celor doi octopăianjeni care v-au însoțit aici… Dacă, la sfârșit, doriți să luați iarăși legătura cu mine, voi face așa încât să vă pot sta la dispoziție.
Apoi Optimizatorul Șef plecă, urmat de cele două ajutoare. Nicole se așeză pe un scaun. Era palidă și părea cuprinsă de slăbiciune. Ellie se duse la ea.
— Te simți bine, mamă? întrebă Ellie.
— Așa cred, răspunse Nicole. Imediat după ce imaginile au început să se deruleze, am simțit o durere ascuțită în piept — probabil din cauza surprizei și emoției — dar acum m-a lăsat.
— Vrei să mergi acasă, să te odihnești? întrebă Richard.
— Glumești? replică Nicole cu zâmbetul ei caracteristic. N-aș rata ocazia să văd acest spectacol nici de-ar fi să cad moartă în mijlocul lui.
Se uitară timp de aproape trei ore la filmele mute. Din ele rezulta clar că în Noul Eden nu mai există libertatea individului și că majoritatea coloniștilor se zbat pentru o existență sărăcăcioasă. Nakamura își consolidase dominația asupra coloniei și zdrobise toată opoziția. Dar colonia pe care o guverna el era populată în majoritate de cetățeni mohorâți și nefericiți.