— La dracu’! exclamă Max chinuindu-se să accelereze. De ce oi fi eu de acord cu planul ăsta absurd?
Pe bancheta din spatele său, Nicole și Eponine râseră.
— Pentru că ești un ora minunat, spuse Eponine, și ai vrut ca amândouă să stăm confortabil… În plus, îți poți imagina o regină mergând pe bicicletă aproape zece kilometri?
Temperatura era într-adevăr coborâtă. Eponine petrecu câteva minute explicându-i lui Nicole că vremea continua să devină din ce în ce mai instabilă.
— De curând s-a declarat la televizor cum că guvernul intenționează să instaleze mulți dintre coloniști în al doilea habitat. Mediul de acolo este încă nealterat… Nimeni nu are încredere că vom rezolva vreodată problemele de aici din Noul Eden.
Pe măsură ce se apropiau de Orașul Central, Nicole era tot mai îngrijorată că Max îngheață de frig. Îi oferi șalul pe care i-l împrumutase Eponine și el îl acceptă în cele din urmă.
— Puteai să-ți alegi un costum mai călduros, îl tachină Nicole.
— Tot Richard a avut ideea ca Max să fie regele Neptun, spuse Eponine. În felul ăsta, dacă va trebui să care astă seară vreunul din echipamentele tale de scufundare, o să arate întru totul firesc.
Nicole se simți surprinzător de emoționată când trăsurica încetini în traficul tot mai aglomerat și își croi drum printre clădirile din Orașul Central. Își aminti de o noapte, cu mulți ani în urmă, când ea fusese singurul om treaz din Noul Eden. În aceeași noapte, după ce își verificase familia pentru ultima dată, Nicole se urcase neliniștită în capsula ei și se pregătise să doarmă timp de mulți ani, pe durata călătoriei până la sistemul solar.
În mine îi apăru o imagine a Vulturului, acea manifestare ciudată a inteligenței extraterestre care fusese ghidul lor la Baza de Tranzit. Ai putut să prezici toate astea? se întrebă Nicole, sintetizând rapid întreaga istorie a coloniei de la prima întâlnire cu pasagerii de pe Pământ la bordul navei Pinta. Și ce crezi acum despre noi? Nicole clătină din cap cu tristețe, acut rușinată de comportamentul semenilor ei oameni.
— Nu l-am mai înlocuit, spunea Eponine de lângă ea.
— Scuză-mă, zise Nicole. Mă tem că visam cu ochii deschiși.
— Monumentul acela minunat pe care l-a proiectat soțul tău, cel care arăta în orice moment poziția Ramei în galaxie… Ţii minte, a fost distrus în noaptea în care mulțimea furioasă voia să-l linșeze pe Martinez… Oricum, n-a mai fost înlocuit.
Nicole se cufundă iar în amintiri. Poate așa e când ești bătrân, se gândi ea. Prezentul îți evocă mereu prea multe amintiri. Își aminti mulțimea dezlănțuită și băiatul care urlase: „Omorâți-o pe blestemata de cioară…”
— Ce s-a întâmplat cu Martinez? întrebă moale Nicole, temându-se de răspuns.
— A fost executat pe scaunul electric la scurt timp după ce Nakamura și Macmillan au preluat conducerea. Procesul a dominat știrile timp de mai multe zile.
Trecuseră prin Orașul Central și își continuau drumul spre Beauvois, satul în care trăiseră Nicole și Richard cu familia lor înainte de lovitura de stat a lui Nakamura. Ar fi putut să fie cu totul altfel, cugetă ea, uitându-se la Muntele Olimp care se înălța în stânga. Aici ar fi putut să fie paradisul pentru noi. Măcar de ne-am fi străduit mai mult…
Era un lucru la care Nicole se gândise de o sută de ori începând cu acea noapte cumplită, aceeași noapte în care Richard plecase în grabă din Noul Eden. În inima ei era de fiecare dată aceeași tristețe profundă, aceleași lacrimi fierbinți în ochii ei.
Își aminti că-i spusese o dată Vulturului la Baza de Tranzit: Noi, oamenii avem așa un comportament dihotomic! În răstimpuri, când există dragoste și compasiune, părem a fi aproape aidoma îngerilor. Dar cel mai adesea, lăcomia și egoismul ne copleșesc virtuțile și atunci devenim totuna cu creaturile cele mai primitive, din care am evoluat.
4
Max plecase de la petrecere de aproape două ore. Atât Eponine cât și Nicole începuseră să se alarmeze. Cele două femei încercau să traverseze ringul de dans aglomerat când doi bărbați costumați ca Robin Hood și călugărul Tuck le opriră.
— Ia să dansez și eu cu o sirenă, spuse Robin Hood râzând cu poftă și, întinzând brațele, începu să danseze cu Eponine.
— Se poate bucura un preot umil de un dans cu Maiestatea sa? întrebă celălalt.
Nicole zâmbi în sinea ei. Ce rău poate să facă un singur dans? își spuse ea. Alunecă în brațele călugărului Tuck și începură să se miște încet în jurul ringului.
Călugărul Tuck era un tip vorbăreț. După câteva acorduri, îi puse lui Nicole o întrebare. Așa cum fusese stabilit, Nicole îi răspunse printr-o înclinare a capului. Întrebările se repetară, răspunsurile urmară același șablon. Către sfârșitul cântecului, călugărul costumat începu să râdă.
— Încep să cred tot mai mult că dansez cu o mută. Una grațioasă, fără îndoială, totuși mută.
— Sunt foarte răcită, spuse încetișor Nicole, încercând să-și schimbe glasul.
După ce vorbi, Nicole detectă o schimbare clară în atitudinea călugărului. Îngrijorarea ei spori când, după sfârșitul dansului, bărbatul continuă să o țină de mână și să se uite lung la ea.
— Ţi-am mai auzit vocea undeva, spuse el serios. E foarte aparte… Mă întreb dacă ne-am cunoscut. Sunt Wallace Michaelson, senatorul din partea sectorului de vest al Beauvois-ului.
Bineînțeles, se gândi Nicole cuprinsă de panică. Acum îmi amintesc de tine. Ai fost printre primii americani din Noul Eden care i-au susținut pe Nakamura și Macmillan.
Nicole nu îndrăzni să mai spună nimic. Din fericire, Eponine și Robin Hood se întoarseră înainte ca tăcerea să se prelungească periculos de mult. Eponine își dădu seama ce se întâmplase și acționă rapid. Luând-o pe Nicole de mână, spuse:
— Regina și cu mine eram în drum spre toaletă când ne-ați acostat voi, haiducii din Pădurea Sherwood. Vă mulțumim pentru dans, iar acum, scuzați-ne, dar ne vom continua drumul spre destinația inițială.
În timp ce femeile se îndepărtau, cei doi bărbați în verde se uitară cu atenție după ele. Ajunse în toaleta doamnelor, Eponine deschise mai întâi toate cabinele pentru a se asigura că sunt singure.
— Ceva s-a întâmplat, șopti Eponine. Probabil că Max a trebuit să se ducă la magazie ca să-ți înlocuiască echipamentul.
— Călugărul Tuck e senator în Beauvois, spuse Nicole. Cât pe ce să-mi recunoască glasul… Nu cred că sunt în siguranță aici.
— Bine, spuse cu nervozitate Eponine după o scurtă ezitare. Vom urma planul alternativ… Vom ieși prin față și vom aștepta sub copacul cel mare.
Ambele femei văzură în același timp camera mică de supraveghere din tavan. Aceasta emise un sunet extrem de slab și-și schimbă orientarea pentru a le urmări prin încăpere. Nicole încercă să-și amintească fiecare cuvânt pe care-l rostiseră ea și Eponine. Am spus ceva care să sugereze cine suntem? se întrebă ea. Își făcea griji mai ales pentru Eponine, întrucât prietena ei avea să continue să trăiască în colonie după ce ea fie evada, fie era capturată.
Când Nicole și Eponine se întoarseră în sala de bal, Robin Hood și preotul său preferat le făcură semn să vină la ei. Drept răspuns, Eponine arătă spre ușa din față, își duse degetele la buze indicând că ieșea să fumeze, apoi traversă încăperea împreună cu Nicole. Eponine deschise ușa de afară și se uită peste umăr.