Se duse în dormitor şi-şi făcu bagajele. Încarcă trei valize. Nu luă decât un singur rând de haine de schimb; restul spaţiului îl umplu cu bunuri de valoare — bijuteriile, obiectele de artă şi alte lucruri de care n-ar fi fost în stare să se despartă. N-avea de gând să se mai întoarcă.
Măcelarul se luă după el pe scări, privindu-l cu ochi trişti şi sticloşi. Era tare jigărit. Kress îşi dădu seama că nu-i mai dăduse de mâncare de-o veşnicie. În mod normal, se hrănea singur dar, fără-ndoială, prăzile se răriseră în ultima vreme. Când dădu să i se agaţe de picior, Kress îl înjură şi-l lovi cu botul cizmei. Animalul se retrase, jignit.
Cărând neîndemânatic valizele, Kress se strecură afară şi închise uşa în urma lui.
Câteva clipe rămase cu spatele lipit de peretele casei, cu inima zbătându-i-se în coşul pieptului. Între el şi aeroglisor nu erau decât câţiva metri. Se temea să-i parcurgă. Luna strălucea puternic, iar terenul din faţa vilei era scena unui măcel. Cadavrele celor doi oameni ai Lissandrei zăceau acolo unde căzuseră, unul răsucit şi carbonizat, celălalt, umflat, sub mormanul de regi de nisip morţi. Şi mobilii… mobili negri şi roşii peste tot, de jur împrejur. Trebui să facă un efort ca să-şi aducă aminte că erau morţi. Arătau de parcă ar fi stat în aşteptare, aşa cum aşteptaseră de atâtea ori, înainte.
Tâmpenii, îşi spuse Kress. Alte spaime de beţiv. Văzuse cu ochii lui cum explodaseră castelele. Regii de nisip erau morţi, iar burta albă rămăsese ferecată în pivniţă. Respiră de câteva ori adânc, conştiincios, şi păşi peste regii de nisip. Scrâşneau. Călcă sălbatic, apăsându-i cu toată talpa, în nisip. Nu mişcau.
Kress zâmbi şi traversă încet câmpul de luptă, ascultând sunetele, sunetele siguranţei.
Scrâşnet. Trosnet. Scrâşnet.
Lăsă jos valizele şi deschise uşa aeroglisorului.
Ceva se mişcă, din umbră în lumină. O formă albicioasă, pe scaunul vehiculului. Lungă cât antebraţul lui. Mandibulele se închiseră cu un clămpănit uşor şi şase ochi mici, dispuşi de jur împrejurul corpului, îl priviră.
Kress îşi udă lenjeria şi se trase încet îndărăt.
În interiorul aeroglisorului se iscară alte mişcări. Lăsase uşa deschisă. Regele de nisip ieşi afară şi se îndreptă spre el, încet, prudent. Mai ieşiră câţiva. Îl aşteptaseră. Stătuseră ascunşi sub scaune, îngropaţi în tapiţerie. Dar acum se iveau. Începură să formeze un cerc strâmb în jurul aparatului.
Kress îşi trecu vârful limbii peste buze, se întoarse, porni iute spre aeroglisorul Lissandrei.
Se opri înainte de a fi ajuns la jumătatea drumului. Şi în celălalt aparat se mişcau umbre. Nişte forme mari, ca nişte larve, abia întrezărite sub razele lunii.
Kress scoase un vaiet înăbuşit şi bătu în retragere, către casă. Când ajunse în faţa uşii, îşi ridică privirea.
Numără vreo zece-douăsprezece trupuri lungi, albicioase, ce se plimbau încolo şi-ncoace pe peretele clădirii. Patru dintre ele formau un grup compact, la capătul de sus al foişorului părăsit în care sălăşuise odinioară şoimul hoinar. Sculptau ceva. Un chip. Un chip foarte uşor de recunoscut.
Simon Kress urlă şi fugi în casă.
O cantitate suficientă de băutură îi aduse uitarea rapidă de care avea nevoie. Dar se trezi. În pofida tuturor lucrurilor, se trezi. Avea o migrenă înfiorătoare, puţea şi-i era foame. O, ce foame-i era! Nu fusese atât de flămând niciodată.
Kress ştia că nu al său era stomacul care cerea de mâncare.
Un rege de nisip alb îl privea de pe dulapul de haine din dormitor, mişcându-şi încet antenele. Era la fel de mare ca mobilul care ieşise noaptea trecută din aeroglisor. Kress încercă să nu se chircească de spaimă.
— O să… o să-ţi dau de mâncare, spuse el. O să-ţi dau de mâncare.
Avea gura îngrozitor de uscată, ca şmirghelul. Îşi linse buzele şi o zbughi din odaie.
Casa era plină de regi de nisip; trebuia să se uite tot timpul pe unde calcă. Păreau cu toţii prinşi în câte-o treabă, fiecare cu sarcina lui. Aduceau modificări vilei, intrau şi ieşeau prin pereţi, ciopleau şi sculptau. De două ori îşi zări chipul holbându-se la el din locuri neaşteptate. Chipurile erau pocite, strâmbe, schimonosite de groază.
Ieşi afară să ia cadavrele care începuseră să putrezească în curte, sperând că va potoli foamea burţii albe. Cadavrele dispăruseră. Amândouă. Kress îşi aminti cu câtă uşurinţă puteau căra mobilii lucruri de câteva ori mai grele decât propria lor greutate.
Gândul că, după tot ce mâncase, burta mai era încă flămândă, îl făcu să se infioare.
Când se întoarse în vestibul, o coloană de regi de nisip cobora scările. Fiecare mobil căra câte o bucată din măcelarul lui. Capul păru să-l privească plin de reproş când trecu pe lângă el.
Kress goli congelatoarele, bufetele, cămara, îngrămădind toată mâncarea din casă în mijlocul bucătăriei. Vreo zece albi aşteptau s-o ia. Evitară alimentele congelate, pe care le lăsară să se dezgheţe într-o băltoacă mare, dar transportară restul, în întregime.
După ce toată mâncarea se făcu nevăzută, Kress simţi că junghiurile de foame i se mai domolesc, deşi nu mâncase nimic. Dar ştia că răgazul nu va dura. Curând, burţii îi va fi din nou foame. Trebuia s-o hrănească.
Kress găsi soluţia. Se duse la telefon.
— Malada, rosti degajat când prima dintre cunoştinţele sale răspunse, deseară organizez o mică petrecere. Îmi dau seama că te anunţ cam pe nepusă masă, dar sper să reuşeşti totuşi să vii. Sper din toată inima.
Pe urmă îl chemă pe Jad Rakkis, apoi pe ceilalţi. Când termină, nouă dintre ei acceptaseră invitaţia. Kress nădăjduia să fie îndeajuns.
Îşi întâmpină invitaţii în faţa casei — mobilii curăţaseră locul cu o repeziciune remarcabilă, iar terenul arăta aproape la fel ca înainte de bătăile — şi-i conduse pe fiecare, pe măsură ce-şi făceau apariţia, până la uşa din faţă. Îi lăsa să intre ei primii. El rămânea afară.
După ce patru musafiri îi trecuseră pragul, Kress îşi făcu în sfârşit curaj. Închise uşa după ultimul sosit, ignorând exclamaţiile speriate ce se transformaseră imediat în zbierete ascuţite, şi se repezi la aeroglisorul cu care venise neştiutoarea victimă. Se strecură înăuntru nestingherit, apăsă pe clapa de pornire… şi înjură. Vehiculul era programat să răspundă numai la amprenta digitală a proprietarulul, fireşte.
Următorul care sosi fu Jad Rakkis. Kress alergă spre aeroglisorul lui de cum ateriză şi-l înhăţă de braţ pe Rakkis, care cobora din aparat.
— Urcă la loc, iute! îi spuse, împingându-l. Du-mă în oraş. Iute, Jad. Pleacă de-aici!
Dar Rakkis îl privi nedumerit, fără să facă nici o mişcare.
— De ce, ce s-a întâmplat, Simon? Nu pricep. Ziceai de-o petrecere…
Apoi fu prea târziu, pentru că nisipul afânat dimprejur prinse viaţă şi, de peste tot, ochii roşii îl priveau ţintă şi mandibulele clămpăneau. Rakkis scoase un sunet gâtuit şi dădu să sară înapoi în aeroglisor, dar o pereche de mandibule i se închise în jurul gleznei şi se pomeni în genunchi. Nisipul părea să fiarbă de activitate subterană. Jad se zvârcolea şi urla îngrozitor în timp ce-l sfâşiau. Kress abia îndură spectacolul.
După aceea, nu se mai încumetă în nici o tentativă de evadare. Când se termină totul, dădu gata ce-i mai rămăsese în bar şi se îmbătă criţă. Ştia că era pentru ultima oară când îşi mai putea permite acest lux. Toate sticlele cu alcool care mai existau în casă se aflau în pivniţă.