Michel conducea. Vandal luase celaltă armă și supraveghea partea stingă. Camionul venea în urma noastră. La o cotitură a drumului, cam pe la trei metri înălțime, între pomi, zărirăm o altă hydră. Ea plutea în aer, nemișcată, cu tentaculele atîrnîndu-i de-a lungul corpului și legănîndu-se ușor. De spaimă, prima mea rafală a fost prost calculată; hydra dădu în aer o violentă lovitură cu coada, apoi zbură în zigzag, înălțîndu-se în aer, cu mare viteză: cel puțin 60 pe oră! Nu o puturăm doborî. La șase sute de metri de acolo se afla ferma. Un rotocol de fum ieșea liniștit pe horn.
Trecurăm de fermă, luînd-o pe un drum desfundat ale cărui gropi și băltoace ne făcură să derapăm. În dosul sticlei uneia dintre ferestre întrezărirăm chipurile înspăimîntate ale fermierei și al celui de al doilea fiu al ei, un băiețaș de vreo unsprezece sau doisprezece ani.
Mergînd peste câmpuri, ajunserăm la pășuni.
Vreo șaizeci de hydre erau ocupate în jurul leșurilor vacilor. Fiecare din ele își înfipsese cîte una sau două tentacule în carnea vacilor.
— Mai erau aci și alte hydre adineaori, ne strigă fermierul. Fiți cu băgare de seamă!
Pînă la primele noastre împușcături, hydrele nu se mișcară de loc. Unele, îngreuiate, părăseau cadavrele și mergeau să se adape; cel puțin așa interpretarăm noi comportarea lor în acel moment. Căci ele zburau spre o baltă, își cufundau în apă un tentacul special, mai mare decît celelalte, și pompau apa în corpul lor. După cîteva momente ele păreau umflate și zborul lor era, vizibil, mult mai ușor.
Fiecare dintre noi ne aleserăm obiectivul. Eu țintii cu atenție grupul cel mai apropiat, compus din șase jivine, așezate la ospătat în jurul aceleiași vaci.
— Foc! strigă Beuvin.
O salvă țîșni cu un zgomot de mătase sfîșiată. Cartușele goale din mitralieta mea se loveau pîrîind de parbriz. Una din ele, fierbinte, pătrunse prin gulerul deschis al cămășii lui Michel, care înjură. Printre hydre se produse panică. Un mare număr dintre ele, lovite de moarte, se prăbușiră la pământ, dezumflate. Rafalele mele mergeau drept la țintă. Vandal, și mai norocos decît mine, sau mai îndemînatic, ucise două cu o singură salvă. Alicele le ciopîrțiră, bucățele.
Cele care nu fuseseră rănite se înălțară în aer cu o viteză care ne uimi. După cîteva secunde, nu se mai vedea decît o pată verde foarte sus pe cer. Cu armele din nou încărcate, ne dădurăm jos din mașină, împreună cu Michel și Vandal. Ceilalți rămaseră în camion, gata să ne apere cu focurile lor. Pielea vacilor moarte era găurită de numeroase deschizături aproape rotunde, făcute, evident, de dinții îndoiți la vîrf așezați la extremitateâ tentaculelor jivinelor. Carnea fusese transformată într-un soi de noroi negricios.
— Digestie externă, explică Vandal, ca la larva dyticului. Hydra ucide prin aparatul cu otravă, apoi ea injectează în corpul victimei sale, prin tentacule, sucurile digestive care transformă această carne într-un terci nutritiv. După care, ea suge, pompînd acest terci.
Voind să examineze monstrul mai de aproape, el se aplecă ghemuindu-se jos alături de jivină. Pe cînd făcea această mișcare, mîna lui abia de atinse puțin carnea verde. El scoase un țipăt de durere.
— Atenție! Nu te atinge de ea. Frige.
Mîna lui stîngă se acoperi de bășici albicioase.
— La fel ca și celenteratele, ele urzică! Desigur cunoașteți amîndoi puterea urzicătoare a meduzelor. Aci, vedem același rezultat, chiar dacă nu este același procedeu. Cine se atinge, se frige!
Mîna i se umflă imediat și deveni dureroasă dar efectul nu se prelungi decît două zile.
În acest timp, sus pe cer, norul verde al hidrelor stătea nemișcat. Noi eram tare încurcați ezitînd să plecăm, de teamă ca ele să nu atace ferma și temîndu-ne totodată că profitînd de absența noastră, Honneger să nu încerce un atac asupra satului. Hydrele aveau să ne scoată ele înșile din această nehotărâre.
— În retragere! strigă deodată Michel care le observa.
Alergarăm spre automobil. Vandal se urcă primul, apoi Michel și ultimul eu. Pe cîndtrînteam ușa, o hydră se năpusti asupra mașinii, strivindu-se de acoperiș, care din fericire rezistă. Celelalte, într-o horă drăcească, se învîrteau în jurul camionului, cu mare viteză, ca un fantastic carusel.
Ridicai în grabă geamul, apoi privii la cele ce se întîmplau, gata să intervin. Salve de împușcături dese izbucniră. Bineînțeles că gărzile nu făceau economie la praful de pușcă. Hydrele lovitei se zvîrcoleau la pămînt, celelalte își continuau hora lor nebunească în jurul nostru. La un moment dat, ca la un semnal, ele trecură la atac, cu acul-țepușe întins înainte. Un țipăt se auzi din camion: o hydră își trecuse aparatul cu otravă printr-o despicătură a prelatei acoperișului și probabil că un om fusese înțepat. Camionul se puse în mișcare. Atunci deschiserăm noi focul, în puțin timp făcurăm treabă bună. Și era greu să le lovim, așa cum stăteau ele lipite de camion, fără să rănim pe camarazii noștri, dar cum nici una din ele nu ne lua în seamă, trăgeam în ele ca la exercițiul de tir.
Reușirăm să distrugem vreo treizeci, care adăugate la cele ucise de noi la primul atac, ridicară totalul pierderilor lor la mai mult de șaptezeci. De data aceasta lecția ce le-o dădusem își atinse scopul și ele își luară zborul fără să se mai reîntoarcă.
Una dintre ele, moartă, dar nedezumflată, plutea în aer de ici-colo, la doi metri înălțime. Cu îndemînare, unul dintre oamenii noștri îi încercui corpul cu un lassou și o aduserăm în sat astfel remorcată, ca pe un balon captiv.
Mai aduserăm cu noi și pe fermier cu soția și cel de al doilea fiu al lor, cît și cadavrul pe jumătate digerat al fiului lor cel mare.
Cele douăsprezece vaci moarte rămaseră pe cîrnp, de asemeni și hydrele, în afară de una singură, pe care Vandal dădu dispoziția să fie legată cu sfori, ca să o poată diseca. Contrar temerilor noastre, nimeni nu fusese înțepat și țipătul pe care-l auzisem nu fusese decît un țipăt de spaimă. Oricum, începînd din această zi, noi cunoșteam toată gravitatea amenințării pe care fauna sălbatică de pe Tellus o făcea să planeze asupra noastră.
Ne reîntoarserăm în sat triumfători. Gărzile cîntau, și deoarece erau muncitori, cea mai mare parte dintre ei intonau imnuri revoluționare. Michel și cu mine răcneam cît ne ținea gura aria trompetelor din Aida, în chipul cel mai zgomotos posibil. Dar veștile rele pe care ni le comunică Louis răciră puțin frumosul nostru entuziasm.
IV
VIOLENȚE
O recunoaștere efectuată de doisprezece a omeni de ai noștri din gardă în direcția castelul fusese primită de cei de acolo cu rafale de mitralieră de 20 mm. Un proiectil neexplodat era dovada acestui calibru.
— Faptul este de netăgăduit, zise Louis. Acesti scîrbavnici au un armament mult mai puternic decît al nostru. Împotriva acestuia — el arătă obuzul — puștile noastre de iepuri sau o sarbacană… Noi avem o singură armă serioasă: Winchesterul lui taica Boru.
— Și două mitraliere, spusei eu.
— Bune pentru lupta de la treizeci de metri! Și cîtă muniție ne-a mai rămas oare pentru ele? Totuși nu-i putem lăsa să-și facă de cap! De fapt Michel, să știi că sora dumitale nu este în siguranță la Observator!
— Ah! Măgarii! Dacă ar îndrăzni…
— Vor îndrăzni, prietene! Noi avem cam vreo 50 de oameni înarmați ca vai de lume și cartuși puține. Iar ei sînt 60 și foarte bine înarmați. Mai avem de luptat și cu hoiturile astea de caracatițe pe deasupra. Ah! Dacă Constant ar fi fost aici!