— Ei, așa e. Asta simplifică lucrurile!
Beuvin ne însoți pe colină, studie cu minuțiozitate peisajul și rugă pe Michel, care era un excelent desenator amator, să-i facă o schiță a împrejurimilor. Apoi ne spuse:
— Dumneavoastră rămîneți aci cu doi oameni și cu artileria. Eu iau cu mine pe ceilalți, cît și catapultele și mitraliera. Mai iau și trei rachete cu artificii. Cînd le veți vedea înălțîndu-se, încetați focul. Linia inamicului se află pe creasta aceea mică, la marginea peluzei. Trageți cu precizie!
— Îl iei și pe Massacre cu dumneata?
— Nu, el rămîne aci. Este singurul nostru chirurg pe această lume nouă!
— Bine. Dar amintește-ți că ești inginer!
Tîrînd mitraliera și catapultele, trupa lor plecă. Trimisei artileriei ordinul să înceapă focul asupra întăriturilor inamice. Timp de 3 sferturi de oră, cu o cadență de 2 rachete pe minut — trebuiam să economisim munițiile căci n-aveam decît 21 rachete, deși uzina făcuse minuni! — noi lovirăm în inamic fără încetare. Din postul nostru de observație, neavînd binoclu, nu ne puturăm da seama precis de pagubele pricinuite. În general tirul era bine grupat asupra mijlocului și asupra celor două extremități, acolo unde ni se semnalase prezența mitralierelor. Ajunsesem la cea de a 35-a salvă, cînd mitraliera noastră își începu tirul. Cea de a 45-a salvă se abătuse tocmai foarte precis deasupra crestei, cînd văzui înălțîndu-se coloana de fum a unei rachete cu artificii.
— Încetați focul!
De cealaltă parte a castelului izbucniră împușcaturi. Ai noștri atacau și din partea aceea. Constatai cu ușurare lipsa armelor automate. Timp de 20 de minute, bătălia fu crîncenă, punctată de exploziile grenadelor și de zgomotul surd al șarjelor de catapulte. Apoi se făcu din nou liniște. Ne privirăm a teamă, întrebîndu-ne dacă atacul reușise și care erau pierderile noastre.
Ieșind din pădure, apăru un gardian, fluturînd în mînă o hîrtie. Doar cît coborî în goană panta și ajunse la noi.
— Merge bine, ne spuse el, gîfîind. Ne întinse mesajul. Cu febrilitate, Michel îi despături și citi cu glas tare: «Am străpuns liniile. 5 morți, 12 răniți. Pierderile inamicului — grele. Vreo 20 de oameni s-au retras în castel. Luați un camion și aduceți-ne aici aruncătoarele de rachetă și pe doctor. Opriți-vă la casa pădurarului. Fiți prudenți, se poate să se fi ascuns în pădure elemente inamice.»
Găsirăm pe Beuvin în casa pădurarului.
— Întreaga operațiune a fost scurtă, dar înfierbîntată. Rachetele dumneavoastră au dat un rezult minunat, spuse el unchiului meu. Fără ele… și fără catapultele dumneavoastră… adăugă el, întocîndu-se spre mine.
— Cine a fost omorît dintre ai noștri?
— Trei muncitori: Salavin, Freux și Robert. Doi țărani, al căror nume nu îl cunosc încă. Avem trei grav răniți în camera de alături.
Massacre trecu imediat acolo.
— Nouă răniți ușor, printre care și eu (ne arăta mîna sa stîngă bandajată): o schijă la baza degetului mare.
— Dar la ei?
— Mulți morți și răniți. Ultimele trei salve au căzut în plin asupra tranșeelor lor. Veniți să vedeți.
Într-adevăr, făcuseră «treabă bună». Nici artileria nu ar fi făcut mai bine — sau mai rău de fapt. Pe cînd ridicam capul, o rafală de gloanțe ne reaminti să fim mai prudenți.
— Au reușit să ia cu ei o mitralieră ușoară și o pușcă-mitralieră. Domnule Bournat, vă rog să arătați la doi din oamenii noștri mînuirea suporturilor dumneavoastră de aruncat rachete.
— Nicidecum, mă duc chiar eu acolo!
— Nu am de gînd să vă las să vă expuneți!
— Am făcut toată campania din Italia în '43. Nu vor fi aceștia mai răi decît Fritz-ii lui Hitler. În al doilea rînd, avem o pletoră de astronomi! Și în al treilea rînd, eu sînt maior de rezervă și dumneata nu ești decît locotenent! Haide, stînga-mprejur, încheie el glumind.
— Fie, dar să fiți prudent…
Aruncătoarele de rachete fură puse în baterie în tranșea situată doar la 200 de metri de castel. Falnica locuință era tare distrusă. Toată aripa dreaptă arsese. Ferestrele și ușa erau baricadate. Pe peluză, o carcasă răsucită și înnegrită era tot ce mai rămăsese din luxosul automobil al lui Honneger.
— Știți oare ceva despre soarta tinerelor noastre fete? întrebă Michel.
— Unul dintre prizonieri ne-a afirmat că ele ar fi fost încuiate în pivnița boltită, chiar de la începutul luptei. Domnișoara Honneger nu pare să împărtășească ideile familiei sale. Se pare că și ea a fost zăvorîtă, pentru că a încercat să ne dea de știre despre cele ce puneau la cale tatăl și fratele ei. Țintiți ușa și ferestrele, zise el către unchiul meu.
Salutați cu cîte o rafală de fiecare dată cînd ridicam capul, noi fixarăm caprele de lansare.
Unchiul meu puse contactul electric. O izbucnire scurtă, o explozie violentă.
— Țintit!
O a doua salvă pătrunse prin deschizăturile astfel făcute și rachetele explodară în interior. Mitraliera amuți. Alte trei salve urmară, în spatele nostru, mitralierele noastre își scuipară rafalele în ferestrele desfundate. La o ferestruică a podului un braț apăru fluturînd o rufă albă.
— Se predau!
În chiar interiorul castelului auzirăm o serie de împușcături. După toate aparențele, partizanii luptei pe viață și pe moarte și cei ce voiau să se predea se băteau între ei. Drapelul alb dispăru, apoi iarăși apăru, împușcăturile încetară. Neîncrezători, noi nu părăsirăm tranșeea, dar încetarăm focul. În ușa cu tocurile smulse, apăru un om cu o batistă desfăcută.
— Apropie-te, porunci Beuvin.
El se supuse. Era blond, foarte tînăr, frumos, dat cu trăsăturile obosite și cu ochii adînciți în orbite.
— Dacă ne predăm, ne salvăm oare viața?
— Veți fi judecați. Dacă nu vă predați, veți fi morți cu toții în mai puțin de o oră. Predați-ne pe cei doi Honnegeri și ieșiți afară pe peluză, cu mîinile ridicate.
— Charles Honneger a murit. Și am fost nevoiți să-l doborîm cu o lovitură pe tatăl lui, dar acesta din urmă este în viață. A tras asupra noastră, cînd am înălțat drapelul alb.
— Dar fetele noastre?
— Sînt în pivniță, cu Ida cu domnișoara Honneger și cu Madeline Ducher.
— Tefere?
El înălță din umeri.
— Bine. Ne-am înțeles.
PARTEA A TREIA
CUCERIREA
I
JUDECATA
Fără alt incident, cei doisprezece supraviețuitori se aliniară pe peluză, cu mîinile la ceafă, după ce aruncaseră armele la pămînt. Ultimii doi duceau pe brațe pe Honneger tatăl, leșinat încă. El fu ținut sub supraveghere cu multă grijă. Cu mitraliera în mînă, pătrunsei în castel, împreună cu Michel, conduși de unul din prizonieri. Interiorul era într-o stare jalnică. Picturile maeștrilor, agățate în rame luxoase pe pereții salonului, spînzurau jalnic, spintecate. Două stingătoare cu spumă carbonică, golite, dovedeau că un început de incendiu fusese stins cu ajutorul lor.
Găsirăm cadavrul lui Charles Honneger, pe jumătate tăiat în două, în vestibul. În parchet și în pereți erau înfipte schije. Pe o scară de piatră în spirală, coborîrăm în pivniță, a cărei ușă de fier răsuna sub loviturile date în ea de cei dinăuntru.
Abia o întredeschisei că Ida Honneger țîșni afară. Michel o prinse de mînă.
— Unde te duci?
— Tatăl meu? Fratele meu?