— Fratele dumitale a murit. Iar tată dumitale… Este încă în viață.
— Nu aveți cumva de gînd să-l ucideți?!
— Domnișoară, zisei eu, vreo zece oameni de ai noștri au murit din cauza lui — fără să mai punem la socoteală și morții dumneavoastră.
— Oh! Este îngrozitor. Pentru ce au făcut ei toate acestea? Pentru ce? zise ea, izbucnind în plîns.
— Este încă un mister pentru noi, răspunse Michel. Dar unde sînt tinerele fete pe care ei ni le-au răpit? Și domnișoara… în sfîrșit, starul de cinema!
— Mad Ducher? Aici, în pivniță. Celelalte sînt încuiate în cealaltă pivniță, în stînga, cred.
Pătrunserăm în subterană. O lampă cu petrol o lumina slab. Madeline Ducher stătea jos într-un colt și era foarte palidă.
— Nu cred că are conștiința prea liniștită, zise Michel, care adăugă, răstindu-se: scoală-te și ieși afară!
Eliberarăm pe cele trei sătence ale noastre. Urcîndu-mă din nou la parter, găsii pe Louis, sosit aci cu ceilalți membri ai Consiliului.
— Bătrînul Honneger și-a revenit. Vino să-i luaum interogatoriul.
Acesta stătea jos pe peluză, avînd pe fiica lui alături de el. Cînd ne văzu venind, se ridică.
— V-am subapreciat, domnilor. Ar fi trebuit să mă gîndesc să cîștig de partea mea pe tehnicieni. Am fi stăpînit toată această lume!
— Și în ce scop? spusei eu.
— În ce scop? Dar nu vedeți oare că aveam aici o ocazie unică de a dirija evoluția umană? În câteva generații, noi am fi putut produce supraoameni!
— Cu materialul dumneavoastră uman? îi spusei eu batjocoritor.
— Materialul meu uman nu era lipsit de calități curaj, înverșunare, tenacitate, dispreț față de primejdii, netemător de moarte. Iar dumneavoastră ați fi jucat un mare rol în proiectele mele. Greșeala mea a fost aceea de a crede că voi putea cuceri puterea: luptînd împotriva dumneavoastră. Ar fi trebuit să o fac împreună cu dumneavoastră.
El se aplecă spre fiica lui, care plîngea.
— Să nu fiți prea aspri cu ea. Nu cunoștea nimic din toate proiectele mele, și a încercat apoi să le zădărnicească. Și acum adio, domnilor.
Cu un gest iute, el duse ceva la gură.
— Cianură, zise, prăbușindu-se.
— Ei bine, cu asta vom avea un vinovat mai puțin de judecat, zise Michel, în loc de orice discurs funebru.
Oamenii noștri se apucaseră să încarce capturile în camioane: 4 mitraliere, 5 puști-mitraliere, l50 de puști și mitraliate, 50 de revolvere, muniții din belșug. Casa asta era un adevărat arsenal. Lucru prețios, găsirăm aci o mică presă tipografică, intactă.
— Mă întreb ce voiau ei oare să facă pe Pămînt cu tot acest material?
— După spusele unui prizonier, Honneger comandita o ligă fascistă, zise Louis.
— Cu atît mai bine pentru noi, în fond. Acum avem cu ce lupta împotriva hydrelor.
— Ei, și fiindcă veni vorba de ele, știi că n-a mai revenit niciuna? Vandal tocmai disecă pe cea mică, păstrată într-un butoi cu spirt, ajutat de Breffort. E prețios băiatul acesta. A și predat cîtorva tineri arta olăritului, în felul meșteșugarilor indigeni din America de Sud.
Ne reîntoarserăm în sat. Erau orele 16. Bătălia nu durase nici măcar o zi întreagă!
Ajuns acasă, adormii istovit. Revăzui în vis vechiul meu laborator din Bordeaux, figura «patronului» urîndu-mi vacanță plăcută. («Sînt sigur că vei găsi și acolo unde te duci cîteva mici lucruri de studiat.» Oh! ironie a soartei! O întreagă planetă!); spatele lat și masiv al vărului meu Bernard în pragul ușii la mine acasă, apoi muntele retezat dintr-o dată, la sute de metri mai jos de mine. Pe la orele 6 după-amiază, fratele meu mă deșteptă și plecai să-l văd pe Vandal. El se afla într-una din sălile școlii; pe o masă, în fața lui, hydra mirosind puternic a alcool, pe jumătate disecată.
Vandal desena scheme cînd pe tablă, cînd pe hîrtie. Breffort și Massacre îl ajutau.
— Oh! iată-te, în sfîrșit, Jean, îmi zise el. Mi-aș da zece ani din viață ca să pot prezenta Academiei acest specimen! O conformație extraordinară!
Mă conduse în fața schemelor sale.
— N-am început decît rudimentar studierea anatomiei acestor animale, doar în linii mari, și totuși au ieșit la iveală mai multe lucruri importante. Aceste hydre nu ar putea fi comparate mai nimerit, din unele puncte de vedere, decît cu niște animale foarte inferioare. Ele au ceva din coelenteratele noastre, de n-ar fi decît mulțimea de nematociste, celulele urticante, aflate în tegumentele lor. Sistem circulator foarte simplu: o inimă cu două buzunare, sînge albăstrui. O singură arteră ce se ramifică, restul circulației este cavernos. O singură venă groasă ce duce la inimă. Zonele cavernoase joacă un rol foarte mare aci; chiar și atunci cînd sînt dezumflate, densitatea acestor hydre este remarcabil de slabă. Aparat digestiv cu digestie externă, prin injectarea sucurilor digestive în pradă și sugerea hranei printr-un stomac-faringe. Intestin foarte simplu. Dar; două lucruri sînt curioase. Primuclass="underline" dimensiunea și complexitatea centrilor nervoși. Aci există un creier veritabil așezat într-o capsulă chitinoasă, în spatele coroanei de tentacule. Acestea sînt bogat înzestrate cu o rețea de nervi, la fel ca și acest organ curios, așezat sub creier, și care seamănă puțin cu aparatul electric al peștelui torpilă. Ochii sînt tot atît de perfecționați ca și acei ai mamiferelor noastre. Nu m-ar mira ca această jivină să fie inteligentă, într-o oarecare măsură. Al doilea: buzunarele cu hidrogen! Căci hidrogen conțin acești enormi saci cu membrane care îi umflă partea superioară a corpului și ocupă patru cincimi din tot volumul lui. Și acest hidrogen provine din descompunerea catalitică a apei, la temperatură joasă! Apa este adusă printr-un tub hidrofor, venind dintr-un tentacul special, în acest organ, unde probabil se face descompunerea. Presupun că oxigenul trece în sînge, căci organul este înconjurat de nenumărate vase capilare arteriale. Ah! Dacă vreodată am putea stăpîni secretul acestei catalize a apei!
De îndată ce buzunarele cu hidrogen sînt umflate, densitatea animalului este inferioară aceleia a aerului și el plutește în atmosferă. Puternica lui coadă turtită îi servește de aripă înotătoare, dar mai ales de cîrmă. Principalul mijloc de propulsie se află în niște saci contractili, care aruncă aer amestecat cu apă înspre spate cu o violență nemaipomenită, prin niște adevărate țevi!
Pe specimenul pe care nu l-am conservat în alcool, am excitat cu ajutorul electricității mușchii din sacii contractili; pusesem înainte de asta înăuntrul lor un inel de fier. Privește ce a devenit!
El îmi întinse un inel gros îndoit în opt.
— Forța acestor fibre musculare este prodigioasă.
A doua zi dimineața fui deșteptat de ciocănituri în ușă. Louis îmi trimitea vorbă că judecata prizonierilor valizi avea să înceapă îndată și că în calitatea mea de membru al Consiliului făceam parte din Completul de judecată al acestui Tribunal Suprem. Ieșii. Soarele albastru răsărea.
Completul de judecată se întrunise într-un hangar mare, transformat în Tribunal. El se compunea din membrii Consiliului, la care se adăugaseră oamenii mai de seamă.
Printre aceștia erau Vandal, Breffort, fratele meu Paul, Massacre, cinci țărani, Beuvin, Estranges și șase muncitori.
Noi ocupam o estradă cu o masă, iar notabilitățile erau așezate de o parte și de cealaltă a mesei noastre. Apoi un spațiu gol în care aveau să stea acuzații. În sfîrșit locul rezervat publicului, cu bănci. Toate ieșirile erau păzite de oameni înarmați. Înainte de a fi introduși acuzații, unchiul meu, care datorită vîrstei și ascendentului său moral fusese desemnat ca președinte, se ridică și zise: