— Nici unul dintre noi n-am avut încă prilejul să ne judecăm semenii, în cazul de față noi formăm o curte marțială extraordinară. Acuzații nu vor avea avocați, căci noi nu avem timp de pierdut în discuții interminabile. De aceea avem datoria de a fi cît mai drepți, cît mai imparțiali posibil. Cei doi criminali principali au murit. Și vă reamintesc că oamenii sînt rari și prețioși pe această planetă. Dar să nu uităm totuși că doisprezece dintre ai noștri au murit din vina acuzaților, și că trei dintre tinerele noastre fete au fost maltratate în mod odios. Întroduceți pe acuzați.
Îi strecurai:
— Menard de ce n-a venit?
— Lucrează cu Martine la o teorie a cataclismu lui. Este ceva foarte interesant. Vom mai vorbi noi despre asta.
Unul cîte unul, între gărzi înarmate, cei treizeci și unul de supraviețuitori valizi intrară, Ida Honneger și Madeline Ducher fiind ultimele. Unchiul meu luă din nou cuvîntuclass="underline"
— Sînteți acuzați în colectiv: de omor, răpire și agresiune armată. Și în subsidiar de complot împotriva securității Statului. Se află vreun șef printre voi?
Ei ezitară un moment, apoi, împins de ceilalți, un colos roșcovan ieși în față.
— Eu comandam, cînd patronii lipseau.
— Numele dumitale, vîrsta, profesia?
— Biron Jean. Treizeci și doi de ani. Altădată eram mecanic.
— Recunoști faptele de care ești acuzat?
— Fie că le recunosc, fie că nu, tot aia e. Oricum, tot o să ne împușcați.
— Acest lucru nu este sigur. Ș-ar putea ca voi să fi fost induși în eroare. Scoateți-i afară pe ceilalți! Cum de ați ajuns să acționați în felul acesta?
— Ei bine, după prăpădul cel mare, patronul ne-a ținut un discurs, spunînd că satul este pe mîinile — scuzați-mă — unor canalii, că noi ne aflăm pe o altă planetă, că trebuie să apărăm civilizația, și — el ezită — că dacă ascultăm de el, vom fi cu toții ca seniorii din vremurile vechi.
— Ați luat parte la atacul asupra satului?
— Nu. Îi puteți întreba și pe ceilalți. Toți cei care au luat atunci parte, au murit. Aceia erau oamenii fiului patronului. De altminteri, patronul a fost furios. Charles Honneger pretindea că le-a luat doar ca ostatece. În realitate de mult timp o dorea el pe această fată. Patronul nu era de acord. Și nici eu. Levrain este acela care l-a împins.
— Care erau scopurile patronului vostru?
— V-am mai spus-o. Voia să fie stăpînul acestei lumi. Avea cantități mari de arme la castel — făcea contrabandă de arme pe Pămînt — și apoi ne avea și pe noi aceștilalți. A riscat lovitura. Ne avea la mînă. Toți făcuserăm prostii pe vremuri. El știa că dumneavoastră aproape că nu aveați arme de loc. Nu-și închipuia că le veți fabrica atît de repede!
— Bine. Ieși! Următorul.
Următorul fu tînărul blond care fluturase drapelul alb.
— Numele dumitale, vîrsta, profesia?
— Beltaire Henri. Douăzeci și trei de ani. Student în științe.
— Ce dracu căutai pe această corabie?
— Cunoșteam pe Charles Honneger. Într-o seară îmi pierdusem la pocher toți banii de pe întreaga lună. El mi-a plătit datoriile. M-a invitat la castel, și în cursul unei excursii în munți, mi-a salvat viața. Apoi s-a întîmplat cataclismul. N-am aprobat proiectele tatălui său, nici purtarea lui. Dar nu-l puteam părăsi pe Charles, îi datoram viața. N-am tras nici măcar un singur foc împotriva dumneavoastră!
— Vom verifica. Altul la rînd. Ah! încă o întrebare. Ce ocupație ai?
— Voiam să devin aerodinamist.
— Asta ne-ar putea fi de folos într-o zi, cine știe?
— Mai voiam să vă spun, de asemeni, știți… Ida Honneger… ea a făcut tot ce a putut ca să vă în științeze.
— Știm, și vom ține seama de asta.
Perindarea acuzaților continuă. Erau printre ei amestecați oameni de aproape toate profesiunile! Marea majoritate a acuzaților făcuseră parte dintr-o ligă mai mult sau mai puțin fascistă. Nu știu ce gîndeau ceilalți în acel moment, dar eu eram tare stînjenit. Mulți dintre oamenii aceștis păreau sinceri, iar unii dintre ei, chiar cinstiți. Era evident că vinovații principali muriseră. Beltaire îmi devenise simpatic prin devotamentul lui fața de prietenul său. Nici unul dintre ceilalți acuzați nu spusese nimic rău despre el. Dimpotrivă, ei confirmaseră în parte, că el nu luase parte la luptă. Fu adus cel de al douăzeci și nouălea acuzat. El declara că se numește Jules Levrain, ziarist, în vîrstă de patruzeci și șapte de ani. Era un om mic de statură, slab, cu fața aspră. Louis răsfoi hîrtiile.
— Din declarațiile martorilor, reiese că nu făceai parte dintre oamenii «de acțiune» ai lui Honneger. Erai numai musafir, dar unii presupun că erai chiar adevăratul, marele patron. Dumneata nu poți pretinde că nu ai tras asupra noastră. Ba ceva mai mult, martorii se plîng de… să zicem… violențe din partea dumitale!
— Este fals. Nu i-am văzut niciodată. Și nu eram amestecat cu nimic, în tot ce s-a întîmplat. Mă aflam la castel numai ca simplu musafir!
— Ei bine, dar știți că are un tupeu! strigă gardianul de la ușă. Chiar eu l-am văzut la mitraliera din mijloc, aceea care ne-a omorît pe Salavin și pe Robert! L-am ochit de trei ori, fără să-l pot nimeri, pe acest triplu măgar!
În sală, mulți din gardă veniți ca spectatorii aprobară. Cu toate protestările lui fu scos și Levrain afară.
— Întroduceți pe domnișoara Ducher.
Ea intră, și cu tot fardul, avea aerul abătut. Părea îngrijorată, descumpănită.
— Madeline Ducher, douăzeci și opt de ani, actriță. Dar n-am făcut absolut nimic!
— Ați fost iubita lui Honneger-tatăl, nu este așa?
— Ba chiar a amîndorura, da, da, strigă o voce în sală.
O furtună de rîsete se dezlănțui.
— E fals, strigă ea. Oh! E odios! Lăsați să fiu insultată în halul acesta!
— Bine, bine. Liniște în sală! Vom vedea. Următoarea.
— Ida Honneger, nouăsprezece ani, studentă. Ochii ei înroșiți de plîns nu o împiedicau totuși de a eclipsa cu totul pe actriță.
— Studentă în ce?
— În drept.
— Mă tem că aceste studii nu vă vor fi de prea mare folos aci. Știm că ați făcut tot ce ați putut ca să evitați drama de la casei. Dar, vai, nu ați reușit. Cel mult ați îndulcit prizonieratul celor trei tinere fete ale noastre. Puteți să ne dați relații despre cei pe care trebuie să-i judecăm?
— Pe cei mai mulți dintre ei nu-i cunosc. Biron nu era un om rău. Și Henri Beltaire merită indulgența dumneavoastră. El mi-a spus că nu a tras, și îl cred. Avea multă prietenie pentru fratele meu… Ea își înăbuși un suspin. Atît tatăl meu, cît și fratele meu nu erau nici ei oameni răi, în fond. Erau violenți, ambițioși. Cînd m-am născut eu, tata era foarte sărac. Bogăția ne-a venit deodată, și i-a îmbătat pe amîndoi. Oh! Omul acesta, Levrain, el este cauza tuturor relelor. El e acela care i-a dat tatălui meu să-l citească pe Nietzsche, și bietul tata s-a crezut un supraom. Tot el i-a insuflat proiectul acela nebunesc de a cuceri această lume nouă! Omul acesta e capabil de orice! Oh! cît îl urăsc!
Ea izbucni în plîns.
— Stați jos, domnișoară, îi spuse cu blîndețe unchiul meu. Vom delibera. Dar să n-aveți nici o teamă. Noi vă considerăm mai degrabă ca martoră.
Ne retraserăm după o perdea asistați de corpul notabilităților. Discuția fu lungă. Louis și țăranii erau pentru pedepse cît mai severe. Michel, unchiul meu, preotul și cu mine susțineam moderațiunea.