După cîteva zile, mina funcționa și satul avea electricitate.
În mină erau folosiți l7 dintre «condamnații la muncă silnică» cu paznici lîngă ei, dar aceștia aveau rolul nu atît să-i supravegheze, cît mai ales să-i apere de hydre. Foarte curînd ei încetară de a se mai considera prizonieri și chiar nici noi nu-i mai consideram ca atare. Ei fură «minerii» și sub directivele unui fost maistru miner învățară foarte repede să sape galeriile trebuitoare.
Astfel trecură 60 de zile, ocupate cu lucrări de organizare. Michel și cu unchiul meu, ajutați de ceasornicar, fabricară pendule telluriene. Noi eram foarte stingheriți de faptul că nycthemerele de aci cuprindeau douăzeci și nouă din orele noastre de pe Pămînt. De fiecare dată cînd scoteam ceasul, trebuia să facem niște calcule complicate. Două tipuri de ceasornice fură fabricate, unele împărțite în 24 de ore mari, celelalte în 29 de ore terestre. Pînă la urmă, după cîțiva ani, noi adoptarăm sistemul utilizat și astăzi, singurul care vă este cunoscut vouă : împărțirea zilei în l0 ore a cîte l00 de minute, fiecare minut cuprinzînd l00 de secunde de cîte l0 zecimi fiecare. Aceste secunde diferă foarte puțin de vechile secunde. În treacăt fie spus, unul din primele rezultate ale cataclismului a fost acela că stricase pendulele cu limbă, care mergeau anapoda, spre marea uluire a țăranilor, și aceasta din cauza valorii mai mici a lui gama.
Stocul nostru de provizii, la care se adăugase și acela găsit în pivnițele castelului, ne-ar fi îngăduit să rezistăm cam vreo zece luni terestre. Ne aflam în zona temperată a lui Tellus, zona primăverii veșnice și am fi putut obține mai multe recolte pe an, dacă grîul se aclimatiza. Suprafața din vale rămasă cultivabilă ne era îndestulătoare atîta timp cît populația nu se înmulțea prea mult. Pămîntul de pe Tellus părea fertil.
Noi reparasem un mare număr de case și acum nu mai stăteam îngrămădiți. Școala își redeschisese porțile și Marele Consiliu își avea sediul într-un hangar metalic. Ida dormea în sala arhivelor și eram sigur că acolo îl găsesc pe Beltaire, cînd avem nevoie de el.
Începusem să redactăm un embrion de Cod, schimbînd cît mai puțin posibil dreptul uzual, în vigoare pe Pămînt, dar simplificîndu-l și adaptîndu-l cerințelor de pe Tellus. Acest Cod este și astăzi în vigoare. Mai aveam de asemeni o sală comună șl o bibliotecă.
Calea ferată de la mina de huilă funcționa, de asemeni și cea de la cariera de argilă, uzina functiona pe măsura nevoilor noastre. Eram cu toții ocupăți, căci mîna de lucru nu era prea numeroasă. În sat domnea o vie activitate și te-ai fi crezut mai degrabă în vreun animat orășel terestru, decît pe suprafața unei lumi pierdute în infinitul spațiului — sau să o spun oare — a spațiilor?
În curînd căzură primele ploi, sub forma unor furtuni care stricau vremea de fiecare dată, pentril vreo zece zile. Avurăm și primele noastre nopti totale, scurte încă. Nu v-aș putea descrie impresia resimțită cînd văzui clar pentru întîia oară constealațiile, care de acum încolo aveau să fie ale noastre pentru totdeauna.
Membrii Consiliului luaseră obiceiul de a se întruni în ședințe neoficiale la unchiul meu, fie în casa lui din sat, fie mult mai des în aceea reparata de la Observator. Ne întîlneam acolo cu Vandal Massacre, absorbiți amîndoi de studierea hydrelor avînd ca ajutor pe Breffort, mai veneau și Martine, Beuvin cu soția, fratele meu și Menard, cînd îl puteam smulge de lîngă mașina lui de calculat.
Dacă în Consiliile oficiale Louis conducea dezbaterile pentru tot ce privea partea practică, aci unde se vorbea numai despre știință sau filozofiei unchiul meu, cu masiva sa erudiție, era șeful necontestat al cercului. Menard vorbea uneori și el și eram cu toții impresionați de amploarea concepțiilor pe care le dezvolta omulețul acesta cu barbă de țap. Am păstrat o minunată amintire despre acele reuniuni, căci numai acolo am cunoscut-o cu adevărat pe Martine.
Într-o seară, urcam panta foarte vesel căci, la vreo trei kilometri aproximativ de zona moartă, pe pămîntul tellurian, descoperisem în despicătura unei văgăuni un excelent minereu de fier. La drept vorbind, de altfel, nu-l descoperisem chiar eu. Unul din oamenii care mă însoțeau regulat îmi adusese o bucată din acest minereu, întrebîndu-mă ce ar putea fi. La cotitura drumului o întîlnii pe Martine.
— Iată-te. Coboram să te caut!
— Am întîrziat?
— Nu, ceilalți sînt la Observator, unde Menard le face o expunere despre o descoperire a lui.
— Și ai venit în întîmpinarea mea? zisei eu măgulit.
— Oh! N-am nici un merit. Expunerea nu mă interesează, căci eu am lucrat la ea.
— Despre ce este vorba?
— Este…
Dar n-aveam să o aflu în acea zi. Căci pe cînd vorbea, Martine ridicase ochii în sus. Ea rămase cu gura căscată și cu o groază de nespus întipărită pe figură. Mă întorsei: din aer o hydră gigantică zbura drept spre noi!
În ultima clipă, îmi recăpătai stăpînirea de sine, o culcai pe Martine la pămînt, lungindu-mă și eu alături de ea. Hydra trecu foarte aproape de noi, dar fără să ne poată lovi. Dusă de viteză, ea zbură mai mult de o sută de metri mai departe, înainte de a se putea opri. Dintr-o săritură fui în picioare.
— Fugi în sat! Sînt pomi de-a lungul drumului…
— Și dumneata?
— Am să o țin în loc, distrăgîndu-i atenția. Am s-o pot doborî cu revolverul pe care-l am la mine.
— Nu, rămîn aici!
— Fugi, pe toți dracii!
Acum era prea tîrziu ca să mai poată fugi. Știam că aveam puține șanse să pot ucide monstrul cu revolverul meu. În stîncă era o scobitură mare. Împinsei în ea pe Martine cu sila și mă așezai în fața ei. Mai înainte ca hydra să fi avut timp să-și proiecteze lancea-țepușe, trăsei cinci gloanțe: cu siguranță că ele loviseră în plin, căci cu un fluierat, bestia ondulă în aer, și se depărta puțin, îmi mai rămăseseră trei gloanțe și cuțitul meu, un cuțit suedez foarte ascuțit, ca briciul, pe care-l purtam întotdeauna cu mine. Hydra se așeză în fața noastră; tentaculele i se mișcau ca acelea ale unei caracatițe, cei șase ochi ai ei ne priveau, erau verzi albăstrui, înfricoșători. După ușoara contracție al conului central, știui că lancea-țepușe cu care izbeai va porni asupra mea. Trăsei ultimele trei gloanțe apoi, cu cuțitul în mînă, mă năpustii între tentaculele ei, ținînd capul aplecat. Ajuns dedesubtul monstrului, apucai de unul din brațele lui și trăsei cu violență. Cu toată groaznica arsură ce-mi produse la mînă, nu-i dădui drumul de loc. Pierzîndu-și echilibrul, bestia își zvîrli oribila limbă ascuțită ca o țeapă asupra Martinei, dar nu o atinse, vîrful ei îndoit se izbi cu toată puterea de stîncă, sfărîmîndu-se. În clipa următoare, lipit de pîntecele monstrului, eu îl sfîrtecam cu lovituri de cuțit. Apoi amintirile mele sînt confuze, îmi reamintesp furia mea crescîndă, fîșii de carne murdară a bestiei atîrnînd de-a lungul obrazului meu, senzația de a fi părăsit pămîntul, apoi o cădere bruscă, o izbitură…
Și atîta tot.
Cînd mi-am revenit în simțiri, eram culcat în pat, la unchiul meu. Massacre și cu fratele meu îmi dădeau îngrijiri. Mîinile îmi erau roșii umflate și partea stingă a feții mă ustura groaznic.
— Martine? întrebai eu.
— Nu are nimic. O ușoară comoție nervoasa răspunse Massacre. I-am dat un somnifer.
— Dar eu?
— Arsuri, și umărul stîng scrîntit. Ai avut noroc. Ai fost zvîrlit de la zece metri și în afara de umăr n-ai nimic, nici măcar contuzi prea mari. Un pom a atenuat izbitura, în cădere. Ți-am pus la loc umărul pe cînd erai leșinat și datorita durerii resimțite ti-ai revenit din leșin. Va trebui să stai la pat cel mult cincisprezece zile!