— Cincisprezece zile! Cînd avem atîtea de făcut? Tocmai găsisem minereu de fier…
O durere vie mă înjunghie în mîini.
— Ia spune, doctore, n-aveți nici un leac împotriva acestui venin? Mă ardegroaznic, drept să-ți spun.
— Peste cinci minute te vei simți mai bine. Ti-am pus o pomăda calmantă.
Ușa se deschise cu un zgomot ca de explozie și pe ea năvăli în cameră Michel. El se repezi spre mine cu mîna întinsă și se opri brusc cînd îmi văzu mîinile bandajate.
— Doctore?
— Nu va păți nimic.
— Oh! Scumpul meu, dragul meu prieten, fără tine sora mea ar fi fost pierdută!
— Doar n-ai fi vrut să ne lăsăm mîncați de acest soi de caracatiță care și-a greșit mediul, încercai eu să glumesc. Cel puțin a murit bestia?
— Moartă? Mai e vorbă? Zi că ai făcut-o harcea-parcea, fîșii, fîșii. Ah! Dar nu știu cum să-mi arăt recunoștința…
— Nu te mai îngrijora. Încă fiind noi pe lumea aceasta, vei avea cu siguranță ocazia să te revanșezi față de mine.
— Acum, i-o tăie scurt Massacre, lăsați-l să doarmă. O să ne facă probabil o febră puternică.
Ascultători, ei ieșiră cu toții.
Pe cînd Michel pășea pragul, îl rugai!
— Trimitemi-l pe Beltaire mîine dimineață.
Căzui într-un somn agitat, din care mă deșteptai după cîteva ore, epuizat, dar fără febră. Adormii din nou mai liniștit și mă deșteptai tocmai a doua zi foarte tîrziu. Durerea, atît la mîini cît și la obraz era mult mai puțin vie. Pe scaun, Michel dormea, chircit.
— Te-a vegheat toată noaptea, auzii vocea fratelui meu, care stătea în picioare în pragul ușii.
— Cum te mai simți?
— Mai bine, mult mai bine. Și cînd crezi oare că mă voi putea scula?
— Massacre a spus că în două-trei zile, dacă nu revine febra.
În spatele lui Paul apăru deodată Martine, aducîndu-mi o tavă pe care aburea o cană cu cafea.
— Iată pentru Hercule! Doctorul a spus că poaate mînca!
Ea puse tava jos, mă ajută să mă așez în perne, și pe cînd îmi așeza pernele la spate, ma sărută ușor pe frunte.
— Iată o foarte mică mulțumire! Cînd te gîndești că fără dumneata aș fi fost acum un cadavru inform. Brr!
Apoi ea îl clătină ușor pe Michel.
— Scoală, frățior scump! Louis te așteaptă.
Michel se deșteptă, căscă, și după ce se informa de sănătatea mea, plecă cu Paul.
— Louis va veni și el azi după-masă. Acm domnule Hercule, am să-ți dau să mănînci.
— De ce, Hercule?
— Drace! Cînd te lupți corp la corp cu hydra…
— Și eu care credeam că o spui pentru fizicul meu avantajos, spusei eu în glumă pe un ton dezolat.
— Bun, glumești, deci te vei însănătoși repede.
Ea îmi dădu să mănînc ca unui copil, apoi sa beau o ceașcă de cafea.
— E minunată, zisei eu.
— Sînt fericită că-ți place, ți-am pregătit-o cu mîna mea. Închipuiește-ți că am fost obligată mă adresez Consiliului, ca să obțin o biată amarîtă rație de cafea! A fost trecută drept medicament!
— Mă tem că va trebui să ne obișnuim să nu mai bem cafea. Este puțin probabil să existe arbori de cafea pe Tellus. Ceea ce e și mai grav, e zahărul!
— Eh! vom găsi noi vreo plantă care să producă zahăr, și dacă nu vom găsi, avem cu stupi de albine. Ne vom reîntoarce la mierea de albine.
— Da, dar numai dacă pe fîșia noastră de pamînt se găsesc flori, căci vegetația telluriană pare total lipsită de flori, pînă acum.
— Vom vedea. Cît despre mine, sînt optimistă. Am avut numai o singură șansă dintr-o mie de a rămîne în viață și iată-ne salvați!
Niște ciocănituri în ușă ne întrerupseră. Erau cei doi inseparabili, Henri și Ida.
— Am venit să-l vedem pe erou, zise acesta.
— Oh! Erou! Cînd ești încolțit și n-ai altă scăpare, eroismul este inevitabil!
— Nu știu cum, dar cred că eu m-ași fi lăsat mîncat de monstru, zise Henri.
— Chiar dacă ai fi fost cu Ida?
— Aha!
Roșii.
— Nu, nu asta am vrut să spun. Să presupunem că tu ai fi fost cu Martine, sau cu altă fată.
— Ei bine, sincer vorbind, nu știu ce aș fi făcut!
— Te calomiezi singur! Dar nu pentru asta te-am chemat la mine. Ai să te duci în recunoaștere cu cei doi oameni care mă escortau pentru a cerceta mai bine zăcămîntul de fier. Imi vei aduce probe felurite. Deoarece era tîrziu cînd l-am descoperit, nu am putut face altceva decît să arunc o privire acolo.
Vei ridica de asemenea schița celui mai bun traseu de cale ferată, dacă zăcămîntul ți se pare că merită această osteneală. Și mai ales, păzește-te de hydre; ele nu zboară totdeauna în ceată! Ați avut dovada prin cele pățite de noi. Ele pot să se repeadă asupra ta și în grup de cîte două sau trei deodată. Mai bine să iei cu tine zece oameni, și un camion. Dar dumneata, Ida, cum merge lucrarea dumitale?
— Am început să codific decretele dumneavoastră. Este curios de studiat acest drept care acum se naște. Consiliul dumneavoastră și-a arogat puteri dictatoriale.
— Această măsură este provizorie, sper. Acum trebuie dictatură. Ce mai e nou pe jos?
— Louis e furios împotriva pîndarilor care au lăsat să treacă hydra voastră făra s-o semnaleze, sub pretext că era singură. Vinovații sînt cei de la postul trei.
— Măgarii!
— Louis spune că trebuiesc împușcați!
— E exagerat. N-avem prea mulți oameni.
În realitate, prima oară cînd am ieșit din casa după cinci zile, sprijinit de o parte de Michel și de cealaltă de Martine, am aflat că ei fuseseră doar alungați din gardă și condamnați la doi anii de mină.
Puțin cîte puțin, îmi reluai viața normală.
Construirăm calea ferată care ducea la zăcămîntul de fier, cît și un furnal înalt rudimentar. Minereul — de hematită — era bogat, dar în cantitate prea mică. El trebuia să ne ajungă pentru nevoile noastre reduse. Cu toată competența lui Estranges, prima șarja fu făcută cu mare greutate. Fonta, de o calitate destul de proastă, din cauza lipsei de cărbune cu adevărat cocsificabil, fu rafinată în oțel. La drept vorbind, mai mult ca sa ne încercăm forțele, grăbirăm noi această prima șarjă, căci pentru viitorul imediat noi nu duceam lipsă de fier. Turnarăm șine și roți de vagoane. În apropierea minei, construirăm adăposturi de zid, refugii pentru muncitori în cazul unui atac al hydrelor. Locomotivele avură hangare modificate, în așa fel încît ele să se poată închide ermetic la nevoie.
Pe Tellus temperatura era mereu aceeași, o blinda temperatură de primăvară caldă. «Nopțile negre» tot creșteau în durată cu regularitate. La Observator, unchiul meu și Menard, descoperiseră cincil planate exterioare, dintre care pe cea mai apropiață se vedea o atmosferă străbătută de nori. Prin spațiile dintre acești nori se puteau vedea mării și continente.
Spectroscopul indica prezența oxigenului și al vaporilor de apă. Ea era foarte apropiată de mărimea Pămîntului și avea doi mari sateliți. Dorința de a-și extinde cuceririle este atît de profund ancorată în sufletul oamenilor, încît noi, sărmane fragmente de umanitate, nesiguri încă de a putea viețui, noi ne bucurarăm de a avea ca vecină o planetă locuibilă pentru noi!
Lîngă mină, sub protecția garnizoanei, defrișasem cam vreun hectar din pamîntul tellurian, pentru experimentare. Era un pămînt ușor, bogat în humus și format din descompunerea plantelor de aci, care băteau în cenușiu. Am pus imediat să se semene pe el grîu din diferite soiuri, cu toată dezaprobarea țăranilor, care argumentau că «nu era anotimpul potrivit». Michel a trebuit să-și sacrifice o după-masă întreagă pentru a-i convinge că pe Tellus nu existau anotimpuri în sensul terestru al cuvîntului, și că deci era cu atît mai bine pentru noi să semănăm acum, decât mai tîrziu.