— Nu. Trebuie să așteptăm. Să ne ocupăm mai întîi de sat și de cele cîteva ferme învecinate. Vom cerceta pe cele mai îndepărtate, după aceea.
Ulița principală era aproape în întregime acoperită de casele prăbușite. Celelalte ulițe, perpendiculare, erau aproape intacte. Stricăciunile atinseseră punctul lor maxim în piața din centrul satului, unde Primăria și Biserica nu mai erau decît o grămadă de ruine. Pe cînd soseam, tocmai era scos de sub dărîmături corpul primarului. Eu remarcai printre echipele de salvare un grup de oameni, a căror muncă era mai bine coordonată. În aceeași clipă, un om se desprinse din acest grup și veni spre noi.
— În sfîrșit, ne sosesc forțe noi! zise el pe un ton bucuros. Se simțea atît de mare nevoie!
Era tînăr, îmbrăcat într-o salopetă albastră. Mai scund decît mine, era foarte viguros și trebuie să fi avut o forță puțin obișnuită. Avea părul negru și ochi cenușii străpungători, ce străluceau pe fața lui cu trăsături puternice.
Simții pe loc o vie simpatie pentru el, simpatie pe care evenimentele ulterioare aveau să o transforme într-o prietenie nezdruncinată.
— Unde sînt răniții? întrebă Massacre.
— În sala de festivități. Sînteți medic? Confratele dumneavoastră va fi tare bucuros dacă îi veți da o mînă de ajutor.
— Sînt chirurg.
— Un adevărat noroc! Hei, Jean-Pierre! Condu-l pe domnul doctor la infirmerie!
— Merg și eu cu dumneavoastră, zise Martine. Vă pot fi de folos.
Michel și cu mine ne alăturarăm acelora care curățau terenul de dărîmaturi.Tînărul de adineaori vorbea inginerilor cu însuflețire. Apoi reveni către noi.
— A fost greu să-i conving că cea mai importantă muncă a lor trebuie să fie aceea de a ne procura apă și electricitate, cît mai urgent posibil. Voiau numaidecît să curețe și ei terenul! Dacă nu se folosesc de cunoștințele lor acum, cînd au s-o facă oare? De fapt, dumneavoastră doi ce profesiune aveți?
— Geolog.
— Iar eu astronom.
— Bun, asta ne poate fi de folos mai tîrziu. Pentru moment avem alte treburi mult mai urgente. La lucru!
— Mai tîrziu? Ce voiați să spuneți?
— Cred că dumneavoastră trebuie să știți că nu ne mai aflăm pe Pămînt? Nu e nevoie să fii mare savant pentru a-ți da seama de asta. Oricum e destul de ciudat. Ieri îmi dădeau ei mie porunci, și azi, eu sînt acela care le-am indicat inginerilor munca pe care o au de făcut!
— Cine sînteți dumneavoastră? întrebă Michel.
— Louis Mauriere, contramaistru la uzină. Dar dumneavoastră?
— El e Michel Sauvage, iar eu, Jean Bournat.
— Sînteți rudă cu bătrînul? E un tip foarte reușit.
În timp ce vorbeam, începusem să curățăm ruinele unei case. Ni se alăturaseră și doi muncitori,
— Sst, făcu Michel. Parcă aud ceva.
De sub grămada de dărîmături se auzeau gemete slabe.
— Ia spune, Pierre, întrebă Louis pe unul din muncitori, cine locuia aici?
— Bătrîna Ferrier și cu fiica ei, o fetișcană frumoasă. Are numai șaisprezece ani. Ia stai. Am fost odată pe la ele. Aici era bucătăria. Ele trebuie să se afle în camera care era acolo!
Și ne arătă o bucată de perete pe jumătate dărîmat. Michel se aplecă și strigă printre spațiile libere:
— Curaj! Sosim îndată!
Ascultam cu toții, plini de teamă.
— Salvați-ne mai repede, ne răspunse o voce tînără și înspăimîntată.
Cu foarte mare grabă, dar metodic, săparăm un tunel în dărîmături, proptindu-l uneori cu obiectele cele mai de necrezut: cu o mătură, cu o cutie de lucru, sau cu aparatul de radio. După o jumătate de oră, chemările încetară. Noi continuarăm cu o viteză și mai mare, chiar cu riscul de a fi striviți și reușirăm să o scoatem la timp dintre ruine pe Rose Ferrier. Mama ei murise.
Dacă am vorbit mai ales despre salvarea acestei fete, printre atîtea alte salvări izbutite sau nu în acea zi, am făcut-o fiindcă Rose avea să joace mai tîrziu, fără voia ei bineînțeles, rolul Elenei din Sparta, devenind pretextul celui dintîi război pe Tellus.
O transportarăm la infirmerie și, cum eram tare flămînzi, ne așezarăm jos și începurăm să mîncăm. Soarele albastru era la zenit, cînd ceasul meu arăta orele 7 și 17. El răsărise la ora 0.
Deci aci ziua albastră dura cu aproximație 14 ore 30'.
Toată după-amiaza lucrarăm pe nerăsuflate. Spre seară, cînd soarele albastru apuse la orizontul de la vest, iar soarele roșu, minuscul, răsărea la est, nici un rănit nu mai rămăsese îngropat sub ruine. Numărul lor total se ridica la 81. Găsisem și 21 de morți.
În jurul fîntînii, secată de altfel, ridicarăm un cantonament pitoresc. Din cearșafuri întinse pe pari, făcurăm corturi pentru cei rămași fără adăpost. Louis dădu dispoziție să se monteze unul și pentru muncitorii care luaseră parte la lucrările de salvare.
Ne așezarăm în fața unui cort, și luarăm o cină rece, alcătuită din carne și pîine, bînd un vin roșu care mie mi se păru cel mai bun din viața mea. Apoi mă dusei pînă la infirmerie, cu speranța, nerealizată, de a o vedea pe Martine: ea dormea. Massacre era satisfăcut; puține cazuri erau grave. El poruncise să fie aduși aci pe brancarde Breffort și fratele meu. Amîndoi se simțeau acum mai bine.
— Scuză-mă, aproape leșin de oboseală, îmi zise chirurgul, și mîine am de făcut o operație, care va fi foarte grea în imprejurările în care ne aflăm.
Mă întorsei în cort, și nu întîrziai să adorm și eu pe un strat gros de paie. Am fost deșteptat de zgomotul unui motor. Era încă «noapte», adică acea jumătate de zi purpurie pe care voi o cunoașteți sub numele de «noapte roșie». Automobilul se afla în dosul unei case prăbușite. Îi dădui ocol și văzui pe unchiul meu.
Coborîse după vești, împreună cu Vandal.
— Ce noutăți? întrebai eu.
— Nimic. Din lipsă de electricitate cupola este inutilizabilă. Am trecut și pe la uzină. Estranges mi-a spus că nu putem spera să avem curent electric prea curînd. Barajul a rămas pe Pămînt. Pe de altă parte, te anunț că sîntem pe o planetă care se învîrtește în jurul axei sale în 29 de ore și a cărei axă este puțin sau de loc înclinată pe planul orbitei sale.
— De unde poți ști asta?
— E simplu. Ziua albastră a durat l4 ore și 30. Soarelui roșu i-au trebuit 7 ore și l5 pentru a ajunge la zenit. Deci durata totală a nycthemerului1 este de 29 de ore. Pe de altă parte, zilele și «nopțile» sînt egale, și totuși noi nu ne aflăm la ecuator, asta e sigur; am putea fi mai degrabă, cam pe la 45° latitudine nordică. Din asta deduc deci că axa planetei este foarte puțin înclinată, afară numai de cazul că noi am fi căzut aci tocmai în timpul echinoxului. Soarele roșu este exterior orbitei noastre, și se învîrtește, probabil, ca și noi, în jurul soarelui albastru. Deci am sosit aci într-un moment în care cei doi sori sînt în opoziție cu noi. Mai tîrziu, trebuie să ne așteptăm să fim luminați uneori de ambii sori în același timp, iar altădată de nici unul. Vom avea deci nopți negre, sau mai de grabă nopți numai cu lună.
— Cu lună? Există oare aci vreuna?
— Privește cerul!
Ridicai ochii. Palide, pe cerul nițel roșu, se aflau două lune, una cu mult mai mare decît vechea noastră lună terestră, cealaltă cam de mărimea ei.
— Pînă mai adineaori erau chiar trei lune, reluă unchiul meu. Cea mai mică a și apus.
— Cît timp va mai dura oare «noaptea» aceasta?
— Abia o oră. La uzină, au venit cîțiva fermieri din împrejurimi. Au fost puține victime. Dar mai departe…