— Ar trebui să mergem să vedem ce este și pe acolo, zisei eu. Voi lua automobilul dumitale și voi pleca împreună cu Michel și cu Mauriere. Trebuie să știm pînă unde se întinde teritoriul nostru.
— Atunci, vin și eu cu voi.
— Nu, unchiule. Ai piciorul scrîntit. Putem avea vreo pană, și astfel să fim obligați să mergem pe jos. Vom da doar o raită ultrarapidă. Mai tîrziu…
— Fie. Atunci, ajută-mă să cobor și du-mă la infirmerie. Vii, Vandal?
— Tare mi-ar fi plăcut să iau și eu parte la acest raid, zise biologul. Presupun că partea terestră nu este prea întinsă, și că dumneavoastră aveți intenția de a-i da ocol de jur împrejur, nu?
— În măsura în care vom găsi drumuri practicabile. Fie, veniți cu noi. Vom găsi o faună necunoscută. Acest raid, de altfel, poate fi primejdios, și experiența dumneavoastră căpătată în Noua Guinee ne poate fi de folos.
Deșteptai pe Michel și pe Louis.
— Bine, mergem, ne spuse Louis, dar trebuie, mai întîi, să vorbesc cu unchiul dumneavoastră. Domnule Bournat, ați vrea dumneavoastră, în lipsa noastră, să dați dispoziții să se facă recensămîntul populației și al proviziilor de alimente, arme, unelte etc? De cînd a murit primarul, dumneavoastră sînteți aci singurul de care vor să asculte toți. Vă aflați de asemenea în termeni buni atît cu preotul cît și cu institutorul. Nu cred să existe cineva care să nu țină la dumneavoastră, în afară de Jules cîrciumarul, și acela, poate, pentru motivul că n-ați călcat niciodată pe la el. Dar mă însărcinez eu să-l fac să se poarte cum trebuie. Bineînțeles că noi vom fi înapoi cu mult înainte ca dumneavoastră să fi terminat.
Ne urcarăm în automobil, un model vechi decapotabil, foarte rezistent. Pe cînd mă așezam la volan, unchiul meu îmi strigă:
— Ascultă, Jean, ia din servieta mea ce am pus eu acolo.
O deschisei și găsii un revolver militar de calibrul 45.
— Este arma mea de ofițer de artilerie. Ia-o cu tine, cine știe cu ce vă puteți întîlni? În buzunarul ușii automobilului se găsesc două cutii cu gloanțe.
— Asta e o idee bună, zise Louis. N-aveți și alte arme?
— Nu dar cred că trebuie să se găsească puști de vînătoare în sat.
— Aveți dreptate. Opriți-vă la moș Boru. Este un fost subofițer din armata colonială și un vînător îndrăcit.
Scularăm din somn pe moș Boru, și în ciuda protestelor lui, puserăm mîna pe o bună parte din arsenalul lui: o armă Winchester și două puști de vînătoare, cu cartușe de alice.
Plecarăm la răsăritul soarelui, spre est. Urmarăm drumul atît cît se putu; pe alocuri, el era tăiat de falii supărătoare, dar cu deschideri mici, astfel că reușirăm, de fiecare dată, să trecem. O prăbușire mai adîncă ne opri în loc timp de o oră. După trei ore de la plecare, ajunserăm jntr-o zonă haotică: cît vedeai, cu ochii, numai munți prăbușiți, imense îngrămădiri de pămînt, stînci, pomi.
— Probabil că ne aflăm aproape de margine, zise Miche. Să mergem pe jos.
Lăsînd în drum mașina fără paznic, poate cam neprevăzători, ne luarăm armele, cîteva provizii, și intrarăm în zona devastată.
Pentru un geolog, spectacolul era uluitor: un talmeș-balmeș de roci sedimentare, magme din era primară, secundară, terțiară, amestecate în așa hal, încît descoperii, pe o porțiune de numai cîțiva metri un trilobit2, un amonit cenomanian3 și numuliți4.
Louis și Vandal, mergînd în frunte, urcară o pantă, în timp ce eu mă opream să culeg fosile. Cînd ajunseră în vîrf îi auzirăm scoțînd strigăte de uimire.
În citeva clipe, Michel și cu mine îi ajunseram. Cît puteai cuprinde cu privirea se intindea o mlaștină cu ape uleioase, populată de o vegetație formată din ierburi țepene ce băteau în cenușiu, ca acoperite de pulbere. Peisajul era sinistru și grandios. Vandal își luă binoclul, și privind prin el făcu înconjurul orizontului.
— Se văd munți, zise el.
Îmi împrumută aparatul lui de optică. Foarte departe, la sud-est, o linie albăstrie se profila pe cer.
În jurul ridicăturii pe care o forma zona terestră, nămolul țîșnise grămadă ca niște colaci, dînd peste cap vegetația și îngropînd-o. Cu mare precauție, coborîrăm la malul apei. Văzută de aproape, ea era destul de transparentă; mlaștina părea adîncă și apa ei era sălcie.
— Totul e aci pustiu, observă Vandal. Nici pești, nici păsări.
— Ia priviți colo, zise Michel.
El arătă spre un banc de nămol, pe care se vedea o ființă verzuie, lungă de aproape un metru. O gură ieșită în afară, la una din extremități, era înconjurată de o coroană de șase tentacule moi; la baza fiecărui tentacul, avea cîte un ochi fix de culoare verde-albăstruie. La cealaltă extremitate a corpului, coada puternică îi era turtită ca o înotătoare. Nu o puturăm examina mai de aproape, bancul de nămol fiind inaccesibil pentru noi. Pe cînd urcam panta, un animal identic trecu, foarte repede, la suprafață, cu tentaculele strînse de-a lungul corpului. Abia avurăm timpul să-l întrezărim, că se și cufundă în apă.
Înainte de a ne înapoia la mașină, mai aruncarăm o ultimă privire înspre mlaștină. Atunci, pentru întîia oară de la sosirea noastră în această lume nouă, zărirăm pe cer un nor. El plutea foarte sus și era verzui. Aveam să aflăm mai tîrziu toată groaznica lui semnificație.
Găsirăm farurile automobilului aprinse.
— Totuși, sînt absolut sigur, zisei eu, că le-am lăsat stinse. Trebuie să fi fost careva pe aci să scotocească în mașină!
Dar, de jur împrejurul ei, în praful drumului, nu era nici o altă urmă în afară de acelea lăsate de pașii noștri.
Întorsei butonul ca să sting farurile și scosei o exclamație: maneta era mînjită cu o substanță lipicioasă și rece, ca balele de melc.
Ne întoarserăm pînă la o ramificație a drumului care se îndrepta spre nord, și, foarte curînd, furăm opriți de niște munți prăbușiți.
— Cel mai bun lucru ce-l avem de făcut, zise Louis, este să ne întoarcem în sat și să o luăm pe drumul ce duce la carieră. Aci sîntem prea aproape de zona moartă.
Găsirăm pe unchiul meu stînd într-un fotoliu, cu piciorul bandajat, vorbind cu preotul și cu institutorul. Anunțarăm că nu ne vom înapoia mai curînd de a doua zi și o pornirăm drept înspre nord. Drumul urca mai întîi către o mică trecătoare, apoi cobora într-o vale paralelă. Găsirăm cîteva ferme, care nu avuseseră prea mult de suferit; țăranii își îngrijeau vitele, și își vedeau de treburi, de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat. La cîțiva kilometri mai departe, am fost din nou opriți de alte scufundări ale terenului. Dar aci zona distrusă era mai mică și în mijlocul ei se înălța un mic munte intact. Îl urcarăm, și puturăm astfel să ne dăm seama de aspectul general al împrejurimilor. Și aci, o mlaștină mărginea «pămîntul». Deoarece se lăsa noaptea roșie, ne culcarăm la o fermă, epuizați de urcușurile făcute. După șase ore de somn, plecarăm înspre apus. De data aceasta, nu am mai fost opriți în loc de o mlaștină, ci de o mare, jalnic de pustie.
Apoi plecarăm spre sud. «Pămîntul» se întindea pe o lungime de doisprezece kilometri înainte de a ajunge la zona moartă. Printr-un adevărat miracol, drumul era aproape intact în mijlocul scufundărilor, ceea ce înlesni enorm explorarea noastră.
Eram totuși obligați să mergem cu o viteză redusă, deoarece, din timp în timp, drumul era pe jumătate barat de stînci. Deodată, brusc, după o cotitură, ajunserăm într-un colț cruțat. Aci era o vîlcea, înconjurată de pășuni și păduri, în fundul căreia se găsea un lac format de un torent barat de o scufundare. La jumătatea pantei se înălța un mic castel; înspre el ducea o alee umbrită. Întrai cu mașina pe această alee, și observai o tăbliță : Intrarea interzisă, proprietate particulară.