Traserăm la mal în zori, într-un mic golf înconjurat de stînci înalte, tăiate în forme fantastice. Coborîrea pe pămînt a automobilului ne dădu mult de lucru şi soarele era sus de tot cînd plecai cu Michel şi cu Smith. Nu fără greutate ajunserăm pe un platou care se întindea cît vedeai cu ochii la răsărit şi la nord. La sud se înălţau nişte munţi mici. Ne îndreptarăm spre ei, prin savana întretăiată de tufişuri. Ţinutul era extrem de populat cu animale variate: Goliaţi, elefanţi, izolaţi sau în turme. Deranjarăm din somn o pereche de tigrosauri fioroşi, care totuşi nu ne atacară. Din fericire, căci camioneta noastră nu ar fi rezistat la izbitura lor puternică. La ora 3 după masă, pe cînd ne terminam prînzul, o trupă numeroasă apăru în depărtare. Ea se apropie şi recunoscurăm Swiss-i din marea rasă roşie, din rasa lui Vzlik. Imi aminteam că el îmi spusese de nenumărate ori că tribul său venea din sud, că ei se despărţiseră de poporul lor cu puţine generaţii înainte pentru motive care îmi rămăseseră necunoscute. Această întîlnire ne necăji, căci ei ne tăiau drumul spre munţi şi cu firea lor războinică gata de harţă, bătălia părea inevitabilă dacă mai înaintam. Dar poate că ei nu ne văzuseră, căci o cîrmiră la stinga şi se pierdură la orizont. Ţinurăm grabnic un consiliu de război. Eu fui de părere să ne întoarcem imediat din drum căci şi aşa eram destul de departe de Temerarul şi ne aflam într-un ţinut necunoscut. Dar Smith şi Michel erau de părere să mergem mai departe în interior şi să nu ne întoarcem decît a doua zi. Ne continuarăm deci drumul spre munţi şi la orele patru văzurăm un fel de faleză care se ridica înfaţa lanţului muntos. Înaltă de vreo30 de metri, ea ni se păru crenelată. Cînd furăm mai aproape, văzurăm că ea avea fortificaţii făcute din turnuri aşezate la o distanţă de vreo 20 de paşi unul de altul şi înalte de vreo l0 metri. La picioarele falezei, pe o adîncime de 500 pînă la 600 de metri, nu se vedea nici un arbore, nici un tufiş. Între turnuri galopau Swiss-i. Păreau foarte agitaţi şi prin binoclu îi văzurăm cum ne arătau cu degetul. Ezitînd, încetinii mersul camionetei.
Deodată, din vîrful turnului din faţa noastră, de la 400 de metri, ţîşni ceva lung şi negru, care pluti pe cer, apoi căzu jos. Cu un şuierat puternic, o gigantică suliţă, care trebuie să fi cîntărit vreo treizeci de kilograme, se înfipse în pămînt, la cîţiva paşi de noi. Frînai, apoi, recăpătîndu-mi sîngele rece, virai şi accelerai.
— În zigzag îmi strigă Michel.
Mă întorsei şi văzui vreo zece dîre pe cer. Ele se înfipseră vîjîind în pămînt, de jur împrejurul nostru, şi trebui să răsucesc brusc volanul, virînd, ca să evit una din ele. Mitraliera noastră trase. Smith era în largul lui! Fusese campion de tir în aviaţia americană. Michel îmi povesti mai tîrziu că într-o nimica toată de timp el şi incendiase şase turnuri. Din această fază a luptei eu nu văzui nimic. Stăteam cramponat de volan, cu piciorul apăsînd pe accelerator, zgîlţîit de pămîntul accidentat, cu capul strîns între umeri, crezînd în fiecare clipă că voi simţi cum o suliţă mi se înfige în spate. Şi, de fapt, nici n-a lipsit mult ca s-o păţim urît. Pe cînd soseam la primii arbori care mărgineau zona dezgolită de vegetaţie, în spatele meu se produse un şoc violent, un zgomot de metal sfîşiat. Cîrmii brusc volanul şi după cîteva minute, cînd trecui volanul lui Michel, văzui că o suliţă străpunsese acoperişul, trecuse printre picioarele lui Smith şi îşi terminase cursa înfigîndu-se cu vîrful într-o cutie mare de conserve, pe care o înţepenise în duşumea. Coada suliţei depăşea camionul cu doi metri. Fără să ne oprim, o tăiarăm cu ferăstrăul şi astfel putui să-i examinez vîrful : era triunghiular, ghimpat şi din oţel!
Noaptea făcurăm un scurt popas şi pe cînd mîncam, discutarăm despre cele întîmplate.
— Este bizar, zisei eu, că aceşti Swiss-i cunosc metalul, ba chiar ceva mai mult: oţelul de cea mai bună calitate. Aceştia sînt cu siguranţă poporul din care provine tribul lui Vzlik, ceea ce înseamnă că numai acum cîteva generaţii, ei mai erau încă în epoca de piatră. Swiss-ii sînt foarte inteligenţi, de sigur, dar o asemenea repeziciune, în progresul lor mă uimeşte!
— Poate că acest progres al lor are legătură cu descoperirea noastră de pe insulă? întrebă Michel.
— Poate. Şi au catapulte — sau mai degrabă baliste — care au o bătaie de peste cinci sute de metri!
— În orice caz, zise Smith în englezeşte, le-am dărîmat cel puţin şase turnuri.
— Da. Şi acum să fugim repede. În ţinutul acesta nu sîntem de loc în siguranţă.
Merserăm toată noaptea. Desigur, mai avusesem eu pe lumea aceasta nopţi agitate, dar nici una ca aceasta de aci. Cele trei lune răsăriseră şi toată fauna planetei părea să se fi strîns în acest colţ… Trebuirăm să ne croim drumul trecînd printre turme de elefanţi care veneau atraşi de farurile noastre. Apoi un tigrosaur ce vîna primi încărcătura noastră fără altă păgubire aparentă, în afară de o spaimă zdravănă pe care de altfel o simţirăm şi noi ca şi el.
De trei ori nişte Goliaţi ne siliră să schimbăm drumul şi două din cauciucurile noastre fură distruse de muşcăturile viperelor. Cu toate acestea înainte de a sa face ziuă, noi zăream rachetele lansate de Temerarul nostru şi la răsăritul soarelui eram pe bord.
V
PRIMEJDIA
După cîteva zile ajunserăm la gurile Dordogneî fără alte neplăceri decît o pană la motoare care ne obliga să plutim o zi duşi de pînzele vasului. Deoarece înştiinţasem prin radio Cobalt-City de sosirea noastră, nu am fost surprinşi cînd am văzut că sîntem aşteptaţi la confluenţa cu Isle de o barcă în care se aflau Martine, Louis şi Vzlik. Ei se urcară pe bord şi barca fu remorcată la vapor pînă la Portul Leon. Trecuse mai mult de o lună de cînd plecasem. Nu mai este nevoie să spun cît de fericit am fost s-o revăd pe Martine. Adesea, în cursul acestei călătorii primejdioase, crezusem că nu aveam s-o mai revăd niciodată.
Louis îmi întinse textul ultimului mesaj prin radio primit de la New-Washington. Îl citii cu uimire şi îl trecui americanilor. Biraben li-l traduse. Conţinutul putea fi rezumat astfeclass="underline" New-Washington se scufunda încetul cu încetul în mare, şi dacă ritmul scufundării nu se schimba, în cel mult şase luni insula va dispărea în întregime. Guvernatorul ne lansa deci un apel S,O.S.
Consiliul se întruni în prezenţa americanilor. Jeans luă cuvintul în franţuzeşte:
— Noi avem la New-Washington un crucişător francez, două torpiloare, un cargobot şi un mic petrolier. Mai avem de asemenea şi şaisprezece avioane în stare de zbor, dintre care patru cu elice şi trei elicoptere. Dar nu mai avem nici benzină, nici păcură. Puteţi dumneavoastră să ne vindeţi benzină? Şi să ne-o şi aduceţi?
— Aci nu se mai pune chestiunea de a vinde, răspunse unchiul meu. Este cea mai elementară dintre datorii ca să vă venim în ajutor. Dar marea problemă e transportarea benzinei. Alt vapor în afară de Temerarul nu avem, şi el e destul de mic.
— Mai avem şi găoacea Cuceritorului, zisei eu, şi mai ales şlepurile remorcate, pe care foarte uşor le putem transforma în petroliere. Ce părere aveţi despre această propunere? întrebai eu pe inginerii noştri.
Estranges făcu socoteala.
— l0 pînă la l2 zile de lucru pentru a construi rezervoarele. Tot atîtea zile, pe puţin, pentru dispozitivele de securitate. Asta face o lună. 2 rezervoare de l0 metri x 3x2 — adică în total l20.000 litri. Jumătate benzină şi jumătate păcura.
— Noi am prefera mai puţină benzină şi mai multă păcură.
— Se poate. Care este cifra exactă a rezervoare lor noastre?
— 6.000.000 de litri, zisei eu. Am oprit exploa tarea din lipsă de spaţiu pentru rezerve.
— Ce distanţă este între New-Washington şi Port-Leon?
— Cam vreo 4.500 kilometri.
— Da, zisei eu, dar pe mare, în larg.
— Dacă vă încredinţăm vasul nostru Temerarul şi cîţiva oameni de ai noştri, credeţi că veţireuşi? îl întrebă unchiul meu pe Jeans.