Baley zise:
— Poate că glumesc puţin, dar, în esenţă, vorbesc serios. Promite-mi că-i vei acorda o şansă lui Gremionis.
Ea veni mai aproape de el şi, fără să ezite, el o îmbrăţişă. Ea îi puse un deget pe buze, iar el i-l sărută.
— N-ai vrea mai degrabă să mă păstrezi pentru tine, Elijah? întrebă ea încet.
El răspunse la fel de încet (neputând să nu ţină seama de roboţii din încăpere):
— Ba da, aş vrea, Gladia. Mi-e ruşine să spun că, în clipa asta, aş fi mulţumit dacă Pământul s-ar rupe în bucăţi şi te-aş avea pe tine — dar nu te pot avea. Peste câteva ore voi pleca de pe Aurora şi nu ţi se va permite să vii cu mine. Şi nici nu cred că mi se va mai permite, vreodată, să mă întorc pe Aurora, nici nu e posibil ca tu să vizitezi, vreodată, Pământul. Nu te voi mai vedea niciodată, Gladia, dar nici nu te voi uita vreodată. În câteva decenii voi muri şi, când se va întâmpla, tu ai să fii la fel de tânără ca acum, aşa că trebuie să ne despărţim curând, orice ne-am imagina că se întâmplă.
Ea îşi rezemă capul de pieptul lui:
— O, Elijah, de două ori ai venit în viaţa mea, de fiecare dată numai pentru câteva ore. De două ori ai făcut atâtea pentru mine şi apoi ţi-ai luat rămas bun. Prima oară n-am putut decât să-ţi ating chipul, dar ce mult a contat. A doua oară, am făcut ceva mai mult şi ce mult a contat din nou. Nu te voi uita niciodată, Elijah, chiar dacă voi trăi mai multe secole decât voi putea număra.
— Atunci să nu fie genul de amintire care nu te lasă să fii fericită, zise Baley. Acceptă-l pe Gremionis şi fă-l pe el fericit… şi lasă-l şi pe el să te facă fericită. Şi, ţine minte, nimic nu te poate împiedica să-mi trimiţi scrisori. Hiperpoşta dintre Aurora şi Pământ funcţionează.
— Îţi voi scrie, Elijah. Îmi vei scrie şi tu?
— Da, Gladia.
Apoi se lăsă tăcerea şi, cu tristeţe, se despărţiră. Ea rămase în mijlocul camerei, iar când el merse către uşă şi se întoarse, ea era tot acolo, zâmbind şters. Buzele lui mimară: La revedere. Şi pentru că nu se auzea nimic — n-ar fi putut scoate vreun sunet — adăugă: dragostea mea.
Şi buzele ei se mişcară: La revedere, dragostea mea cea mare. Iar el se întoarse şi ieşi, ştiind că n-o va mai vedea niciodată, că n-o va mai atinge niciodată.
83
Trecu o vreme până ce Baley fu în stare să se gândească la datoria pe care, încă, o mai avea. Străbătuse în tăcere aproape jumătate din drumul de întoarcere către locuinţa lui Fastolfe, când se opri şi ridică un braţ. Giskard cel atent veni imediat lângă el.
Baley zise:
— Cu cât timp înainte trebuie să plec la cosmodrom, Giskard?
— Cu trei ore şi zece minute, domnule.
Baley se gândi o clipă:
— Aş vrea să merg până la copacul acela şi să mă aşez cu spatele rezemat de trunchi, să stau un timp singur. Cu tine, desigur, dar departe de alte fiinţe umane.
— În aer liber, domnule?
Vocea robotului era incapabilă să exprime surprinderea sau şocul, dar Baley avu impresia că, dacă Giskard ar fi fost om, aceste cuvinte ar fi exprimat aceste sentimente.
— Da, spuse Baley. Trebuie să mă gândesc şi, după noaptea trecută, o zi liniştită ca asta — însorită, fără nori, blândă — nu prea pare periculoasă. Voi merge înăuntru dacă devin agorafobic. Îţi promit. Deci, vii cu mine?
— Da, domnule.
— Bun.
Baley merse în faţă. Ajunseră la copac şi Baley îi atinse trunchiul cu atenţie, apoi îşi privi degetul, care rămăsese perfect curat. Dându-şi seama că nu se murdăreşte dacă se reazemă de trunchi, inspectă solul şi se aşeză cu grijă, lipindu-şi spatele de copac. Nu era la fel de confortabil ca spătarul unui scaun, dar exista un sentiment de linişte (destul de ciudat), pe care poate că nu l-ar fi avut într-o cameră. Giskard rămase în picioare, iar Baley spuse:
— Nu te aşezi şi tu?
— Stau la fel de bine în picioare, domnule.
— Ştiu asta, Giskard, dar pot gândi mai bine dacă nu trebuie să mă uit în sus, la tine.
— Nu v-aş putea păzi cu aceeaşi eficienţă de o posibilă vătămare dacă m-aş aşeza, domnule.
— Ştiu asta, Giskard, dar în clipa de faţă nu există nici un pericol demn de luat în seamă. Misiunea mea s-a încheiat, cazul e rezolvat, situaţia doctorului Fastolfe este sigură. Poţi risca să te aşezi, iar eu îţi ordon să te aşezi.
Giskard se aşeză imediat, cu faţa la Baley, dar privirea continuă să-i rătăcească în toate părţile, atentă.
Baley privi cerul printre frunzele copacului, verde şi albastru, ascultă murmurul insectelor şi chemarea unei păsări, observă iarba culcată în apropiere, ceea ce ar fi putut însemna că pe acolo trecuse un animal mic, şi din nou se gândi cât de ciudat de liniştit era totul şi ce diferită era această linişte de gălăgia din Oraş. Era o linişte lină, lentă, îndepărtată. Pentru prima oară Baley avu idee ce înseamnă să preferi Exteriorul Oraşului. Îşi dădu seama că e recunoscător experienţei de pe Aurora, mai ales furtunii — pentru că acum ştia că va fi în stare să plece de pe Pământ şi să facă faţă condiţiilor din oricare Lume nouă colonizată, el şi Ben… şi poate Jessie.
Spuse:
— Aseară, în întunericul furtunii, m-am gândit că aş putea vedea satelitul Aurorei, dacă n-ar fi fost înnorat. Are un satelit, dacă mi-aduc bine aminte din ce am citit.
— De fapt, doi, domnule. Cel mai mare e Tithonus, dar e atât de mic, încât se vede ca o stea moderat strălucitoare. Cel mai mic nu se vede deloc cu ochiul liber şi este numit pur şi simplu Tithonus II când se vorbeşte despre el.
— Mulţumesc. Şi-ţi mulţumesc, Giskard, pentru că m-ai salvat ieri seară.
Privi la robot:
— Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc.
— Nu e nevoie să-mi mulţumiţi. Respectam, doar, preceptele Primei Legi. N-aveam de ales.
— Oricum, poate îţi datorez chiar viaţa şi e important să ştii că înţeleg asta… Şi acum, Giskard, ce va trebui să fac?
— În ce problemă, domnule?
— Misiunea mea s-a încheiat. Punctul de vedere al doctorului Fastolfe nu mai este în pericol. Viitorul Pământului pare a fi asigurat. S-ar părea că nu mai am nimic de făcut şi, totuşi, mai e problema cu Jander.
— Nu înţeleg, domnule.
— Ei bine, s-ar părea că a murit din cauza unei deviaţii accidentale a potenţialului pozitronic din creierul lui, dar Fastolfe recunoaşte că şansa unui astfel de accident este infinit de mică. Chiar şi cu acţiunea lui Amadiro, şansele, deşi ceva mai mari, tot infinit de mici rămân. Cel puţin aşa crede Fastolfe. Deşi mie mi se pare că Jander a murit din cauza unui roboticid intenţionat. Şi totuşi, nu îndrăznesc să ridic problema asta acum. Nu vreau să tulbur lucrurile după ce s-a ajuns la o concluzie atât de mulţumitoare. Nu vreau să-l pun, din nou, pe Fastolfe în pericol. Nu vreau s-o fac nefericită pe Gladia. Nu ştiu ce să fac. Nu pot vorbi cu o fiinţă umană despre asta, aşa că vorbesc cu tine, Giskard.
— Da, domnule.
— Pot oricând să-ţi ordon să ştergi ce-am spus şi să nu-ţi mai aminteşti.
— Da, domnule.
— După părerea ta, ce ar trebui să fac?
Giskard spuse:
— Dacă există un roboticid, domnule, trebuie să fie cineva în stare să-l înfăptuiască. Numai dr. Fastolfe e în stare, şi el spune că n-a făcut-o.