— Mulţumesc, prietene.
— A fost ideea lui Giskard, zise Daneel.
— Da, desigur, spuse Baley, zâmbind uşor. Îi mulţumesc şi lui. Ce-i asta, Giskard?
— Este un simulator astral, domnule. Funcţionează în general ca un receptor tridimensional şi e conectat la camera de vizionare. Dacă-mi permiteţi să adaug…
— Da?
— Nu veţi găsi priveliştea deosebit de încântătoare, domnule. N-aş vrea să fiţi dezamăgit inutil.
— Voi încerca să nu mă aştept la prea mult, Giskard. În orice caz, nu te voi face răspunzător de nici o dezamăgire pe care aş putea-o simţi.
— Mulţumesc, domnule. Trebuie să mă întorc la post, dar vă va ajuta Daneel în legătură cu aparatul, dacă apare vreo problemă.
Ieşi, iar Baley se întoarse către Daneel, încuviinţând:
— Cred că Giskard s-a descurcat foarte bine. O fi el un model simplu, dar e bine proiectat.
— Şi el este un robot Fastolfe, partenere Elijah… Acest simulator astral este autonom şi autoreglabil. Deoarece este deja focalizat spre Aurora, trebuie doar să atingi muchia de comandă. Aceasta îl va pune în funcţiune şi nu trebuie să mai faci nimic. Vrei să-l porneşti chiar tu?
— Nu-i nevoie, dădu Baley din umeri. Poţi s-o faci tu.
— Foarte bine.
Daneel puse aparatul pe maşa pe care Baley vizionase filmele-cărţi.
— Aceasta, zise el, arătând un dreptunghi mic pe care-l ţinea în mână, e comanda, partenere Elijah. Trebuie doar s-o ţii de capete, astfel, şi apoi să exerciţi o mică presiune interioară pentru a porni mecanismul… apoi alta ca să-l opreşti.
Daneel apăsă pe muchia de comandă şi Baley ţipă înăbuşit.
Baley se aşteptase ca aparatul să se lumineze şi să expună în interior imaginea holografică a unui câmp stelar. Dar nu se întâmplase aşa. În schimb, Baley se trezise el însuşi în spaţiu — în spaţiu — cu stele strălucitoare şi albe în toate părţile.
Durase doar o clipă şi apoi totul fusese ca la început: camera şi, în ea, Baley, Daneel şi aparatul.
— Îmi pare rău, partenere Elijah, spuse Daneel. L-am oprit de îndată ce mi-am dat seama că nu te simţi bine. Nu m-am gândit că nu erai pregătit.
— Atunci, pregăteşte-mă. Ce s-a întâmplat?
— Simulatorul astral influenţează direct centrii vizuali de pe creierul uman. Nu se poate face deosebirea între impresia pe care o produce şi realitatea tridimensională. Este un dispozitiv relativ nou şi până acum a fost folosit numai pentru peisaje astronomice, de fapt sărace în detalii.
— Ai văzut şi tu priveliştea, Daneel?
— Da, dar foarte puţin şi fără realismul pe care-l resimte o fiinţă umană. Eu văd conturul neclar al unui peisaj, suprapus peste spaţiul net al încăperii, dar mi s-a explicat că fiinţele umane văd numai peisajul. Fără îndoială când creierele celor asemenea mie vor fi mai fine şi mai bine reglate…
Baley îşi revenise:
— Vorba e, Daneel, că n-am mai fost conştient de nimic altceva. N-am mai fost conştient de mine. Nu mi-am văzut mâinile, nici n-am simţit că le am. Parcă eram un spirit fără corp sau… hm, aşa cum cred că m-aş simţi dacă aş fi mort, dar aş continua să exist, în mod conştient, într-o formă oarecare, imaterială, de după viaţă.
— Acum înţeleg de ce ţi s-a părut atât de tulburător.
— Mi s-a părut chiar foarte tulburător.
— Îmi pare rău, partenere Elijah. Îl voi pune pe Giskard să ducă asta de aici.
— Nu. Acum sunt pregătit. Dă-mi simulatorul ăsta. O să-l pot opri, chiar dacă nu-mi dau seama că am mâini?
— Ţi se va lipi de mână, aşa că n-o să-l scapi, partenere Elijah. Dr. Fastolfe, care a experimentat acest fenomen, mi-a spus că presiunea se aplică automat când fiinţa umană care-l ţine doreşte să-l oprească. E un fenomen automat, bazat pe reacţie nervoasă, aşa cum e şi priveliştea. Cel puţin, aşa funcţionează la Aurorieni şi cred…
— Că pământenii sunt suficient de asemănători cu Aurorienii din punct de vedere fiziologic, ca să funcţioneze la fel şi la ei… Foarte bine, dă-mi comanda şi o să încerc.
Uşor crispat, Baley strânse comanda şi se trezi din nou în spaţiu.
Acum se aştepta la asta şi, de îndată ce îşi dădu seama că poate respira fără probleme şi nu avu deloc senzaţia că e scufundat în vid, se strădui să accepte totul ca pe o iluzie vizuală. Respirând cam greu (parcă pentru a se convinge singur că într-adevăr respira) privi curios în toate părţile.
Conştient dintr-o dată că-şi auzea respiraţia şuierând pe nas, întrebă:
— Mă auzi, Daneel?
Îşi auzi vocea — puţin cam departe, puţin artificială — dar o auzi.
Apoi o auzi pe a lui Daneel, destul de schimbată:
— Da, te aud, zise Daneel. Şi tu ar trebui să mă auzi, partenere Elijah. Simţul vizual şi cel al mişcării sunt denaturate pentru o mai mare iluzie a realităţii, dar simţul auditiv rămâne neschimbat. În orice caz, într-o mare măsură.
— Ei bine, văd numai stele, adică stele obişnuite. Aurora are un soare. Cred că ne aflăm destul de aproape de Aurora ca să vedem steaua care îi este soare mult mai strălucitoare decât celelalte.
— Mult prea strălucitoare, partenere Elijah. Este estompată, ca să nu suferi vătămări ale retinei.
— Atunci, unde este planeta Aurora?
— Vezi constelaţia Orion?
— Da, o văd… Vrei să spui că vedem totuşi constelaţiile, aşa cum le zărim pe cerul Pământului, ca în planetariul din Oraş?
— Cam aşa ceva. Judecând după distanţele stelare, nu suntem departe de Pământ şi de Sistemul Solar din care acesta face parte, aşa că peisajul stelar este acelaşi. Soarele Aurorei este cunoscut pe Pământ sub numele de Tau Ceti şi se află la numai 3,67 parseci de aici… Acum, dacă trasezi o linie imaginară de la Betelgeuse până la steaua din mijlocul centurii lui Orion şi o continui pe o lungime egală şi încă puţin, steaua strălucitoare, de mărime mijlocie, pe care o vezi, este de fapt planeta Aurora. În următoarele zile, pe măsură ce ne apropiem rapid de ea, o vei putea distinge negreşit.
Baley o privi cu gravitate. Era doar un obiect strălucitor ca o stea. Nu exista nici o săgeată luminoasă care să pâlpâie, aprinzându-se şi stingându-se, îndreptată spre ea. Nu exista nici o inscripţie arcuită deasupra, scrisă cu grijă.
Spuse:
— Unde-i soarele? Steaua Pământului, adică.
— Este în constelaţia Fecioarei; aşa cum se vede de pe Aurora. E o stea de mărimea doi. Din păcate, simulatorul astral pe care-l avem nu este computerizat în mod corespunzător şi nu va fi uşor să ţi-l arate. Oricum, ar fi doar o stea, una foarte obişnuită.
— Nu-i nimic, zise Baley. Acum o să opresc cheştia asta. Dacă am necazuri… ajută-mă.
N-a avut necazuri. Pocni de îndată ce se gândi să facă aşa şi se trezi clipind în lumina dintr-o dată prea puternică din cameră.
De-abia după ce-şi veni în fire îşi dădu seama că i se păruse că se află în spaţiu, fără vreun perete protector; şi totuşi agorafobia lui de pe Pământ nu se manifestase. Se simţise foarte bine, de vreme ce-şi acceptase propria inexistenţă. Gândul ăsta îl tulbură şi-l îndepărtă un timp de la vizionarea filmelor-cărţi.
Din când în când, revenea la simulatorul astral şi mai arunca o privire în spaţiu, văzut dintr-o poziţie avantajoasă, de lângă navă, el nefiind prezent nicăieri (aparent). Uneori era doar pentru o clipă, ca să se asigure că vidul infinit nu-l deranja. Alteori se pierdea printre stele şi le număra alene sau forma figuri geometrice, bucurându-se că e în stare să facă un lucru pe care nu l-ar fi putut face niciodată pe Pământ, pentru că jena provocată de agorafobie ar fi copleşit repede tot.