Nesiguranţa din mintea lui începuse să aibă o viaţa a ei, proprie. Nu putea scăpa de ea. Se pomeni că urmăreşte Aurora cu o intensitate aproape bolnăvicioasă, incapabil să revină în realitatea cabinei.
Aurora se mişca, se învârtea încet…
Aşteptase mult timp să vadă asta. În timp ce viziona spaţiul, totul păruse nemişcat, ca o picătură pictată, un tablou tăcut şi static cu puncte de lumină, care includea, ceva mai târziu, un mic semicerc. Oare mişcarea fusese cea care îi îngăduise să nu sufere de agorafobie?
Dar acum vedea cum se mişcă Aurora şi îşi dădu seama că nava cobora în spirală, ultima etapă dinaintea aterizării. Deasupra se umflau norii…
Nu, nu norii. Nava cobora în spirală. Nava se mişca. El se mişca. Dintr-o dată avu conştiinţa propriei existenţe printre nori. Cădea, nepăzit, prin aerul rarefiat, către pământul greu.
Gâtlejul i se contractă; începu să-l fie greu să respire.
Îşi spuse disperat: „Eşti închis. În jurul tău sunt pereţii navei.”
Dar nu simţea nici un perete.
Se gândi: „Chiar şi fără pereţi, tot închis eşti. Eşti învelit în piele.”
Dar nu simţea nici pielea. Senzaţia era mai rea decât simpla goliciune — era o personalitate singură, esenţa identităţii total descoperite, un punct viu, ceva unic înconjurat de o lume deschisă şi infinită, şi cădea.
Vru să oprească imaginea, să-şi strângă pumnul pe muchia de comandă, dar nu se întâmplă nimic. Terminaţiile lui nervoase deveniseră atât de deformate, încât simpla contracţie la un efort de voinţă nu se producea. Nu avea voinţă. Ochii nu se închideau, pumnul nu se strângea. Era surprins şi hipnotizat de groază, înspăimântat în nemişcare. Tot ce vedea înaintea ochilor erau nori, albi… nu prea albi… aproape albi… o nuanţă uşor aurie-portocalie…
Şi totul deveni cenuşiu… şi el cădea. Nu putea respira. Luptă cu disperare să-şi deschidă gura, să-l cheme pe Daneel în ajutor…
Nu putu scoate nici un sunet…
12
Baley respira de parcă tocmai ar fi rupt panglica la sfârşitul unei curse lungi. Încăperea era strâmbă, iar sub cotul lui drept era ceva tare.
Îşi dădu seama că se află pe podea.
Giskard stătea în genunchi lângă el, ţinându-l de pumnul drept cu mâna lui de robot (fermă, dar cam rece). Uşa de la cabină, pe care Baley o vedea dincolo de umărul lui Giskard, era întredeschisă.
Fără să întrebe, Baley ştiu ce se întâmplase. Giskard apucase acea mână de om, neajutorată, şi o încleştase pe muchia de comandă pentru a pune capăt simulării astrale. Altfel…
Şi Daneel era acolo, cu faţa apropiată de a lui Baley, cu o înfăţişare care ar fi putut foarte bine să însemne mâhnire.
Zise:
— N-ai spus nimic, partenere Elijah. Dacă mi-aş fi dat seama mai repede de tulburarea ta…
Baley încercă să facă un gest care să arate că a înţeles, că n-avea importanţă. Încă nu putea vorbi.
Cei doi roboţi aşteptară până ce Baley făcu o mişcare uşoară pentru a se ridica. Imediat braţele lor îl sprijiniră, trăgându-l în sus. Fu aşezat pe un scaun şi Giskard îi luă cu blândeţe comanda, spunându-i:
— În curând vom ateriza. Cred că nu mai aveţi nevoie de simulatorul astral.
Daneel adăugă cu seriozitate:
— Oricum, cel mai bine ar fi să-l luăm de aici.
Baley spuse:
— Stai!
Vocea îi era o şoaptă răguşită, iar el nu era sigur că va putea rosti cuvântul. Trase adânc aer în piept, îşi drese puţin vocea şi spuse din nou:
— Stai!
Apoi:
— Giskard!
Giskard se întoarse:
— Domnule?
Baley nu vorbi imediat. Acum, dacă ştia că e solicitat, Giskard va aştepta mult timp, poate la nesfârşit. Baley încercă să-şi adune gândurile răvăşite. Agorafobie sau nu, tot mai rămânea nesiguranţa cu privire la destinaţia lor. Existase de la început şi i-ar fi putut agrava agorafobia.
Trebuia să afle. Giskard n-o să mintă. Un robot nu poate să mintă — doar dacă n-a fost instruit, cu mare grijă, s-o facă. Şi de ce să-l instruiască pe Giskard? Daneel era tovarăşul lui, care trebuia să-l însoţească mereu. Dacă trebuia să mintă cineva, asta era treaba lui Daneel. Giskard era doar slugă şi hamal, paznic la uşă. Bineînţeles că el nu trebuia să suporte o instruire grijulie în păienjenişul minciunilor.
— Giskard! spuse Baley, acum aproape normal.
— Domnule?
— În curând aterizăm, nu-i aşa?
— Peste ceva mai puţin de două ore, domnule.
Asta însemna două ore metrice, se gândi Baley. Mai mult decât două ore adevărate? Mai puţin? Nu conta. L-ar zăpăci doar. Las-o baltă.”
Baley zise cât putu de tăios:
— Spune-mi imediat numele planetei pe care vom ateriza.
O fiinţă umană, dacă ar fi răspuns, ar fi făcut-o numai după o pauză — şi chiar cu un aer foarte surprins.
Giskard răspunse imediat, afirmând calm şi fără inflexiuni:
— E Aurora, domnule.
— De unde ştii?
— E destinaţia noastră. Apoi, nu poate fi Pământul, de exemplu, pentru că soarele Aurorei, Tau Ceti, are doar nouăzeci la sută din masa soarelui planetei Pământ. Tau Ceti este; deci, puţin mai rece şi lumina ei are o nuanţă portocalie deosebită pentru ochii gingaşi şi neobişnuiţi cu ea ai Pământenilor. Poate aţi văzut deja culoarea caracteristică a soarelui Aurorei în imaginea reflectată de pe suprafaţa superioară a şirului de nori. Cu siguranţă că o veţi vedea în peisaj… până ce vi se obişnuiesc ochii cu ea.
Baley îşi luă ochii de pe chipul indiferent al lui Giskard. Observase diferenţa de culoare, se gândi, şi nu-i dăduse nici o atenţie. Mare greşeală.
— Poţi pleca, Giskard.
— Da, domnule.
Baley se întoarse amărât înspre Daneeclass="underline"
— M-am făcut de râs, Daneel.
— Presupun că te-ai întrebat dacă nu cumva te păcălim şi te ducem undeva unde nu e Aurora. Ai avut un motiv să crezi asta, partenere Elijah?
— Nici unul. Poate că a fost rezultatul tulburării produse de agorafobia sublimială. Când am privit spaţiul aparent imobil, n-am avut nici o dereglare perceptibilă, dar probabil că s-a localizat în subconştient, provocându-mi o nelinişte.
— E vina noastră, partenere Elijah. Cunoscându-ţi repulsia pentru spaţii deschise, am greşit supunându-te simulării astrale sau, măcar, nesupraveghindu-te de aproape.
Baley dădu din cap enervat:
— Nu spune asta, Daneel. Sunt destul de supravegheat. Întrebarea pe care mi-o pun este cât de aproape voi fi supravegheat pe Aurora.
Daneel zise:
— Partenere Elijah, cred că ţi se va permite cu greu accesul pe Aurora şi la locuitorii ei.
— Totuşi, exact asta trebuie să mi se permită. Dacă vreau să aflu adevărul în acest caz de roboticid, trebuie să am acces liber la informaţii chiar la faţa locului… şi de la cei implicaţi.
Baley se simţea, deja, cam obosit. Destul de supărătoare, experienţa prin care tocmai trecuse îi lăsase o dorinţă vie să fumeze o pipă, la care credea că renunţase cu mai bine de un an în urmă. Simţea cum gustul şi mirosul de tutun îi trec prin gât şi prin nas.
Ştia că va trebui să se mulţumească doar cu amintirea. Pe Aurora, nu i se va da voie cu nici un chip să fumeze. Nu exista tutun în nici una dintre Lumile Spaţiului şi, chiar dacă ar fi avut puţin la el, i-ar fi fost luat şi distrus.