— Nu-i acelaşi lucru. Trebuie să luăm legătura unii cu alţii în persoană… şi am spus asta de nenumărate ori până acum.
— În orice caz, spuse Ben, încă nu suntem pregătiţi.
— Nu suntem gata pentru că Pământul nu vrea să ne dea navele. Cei din Spaţiu vor să ni le dea, împreună cu toată asistenţa tehnică necesară.
— Ce noroc! De ce ne-ar face asta cei din Spaţiu? De când au început să simtă afecţiune pentru noi, Pământenii efemeri?
— Dacă le-aş putea vorbi…
Ben râse:
— Haide, tată. Vrei să te duci pe Aurora ca s-o mai vezi pe femeia aceea.
Baley se încruntă şi sprâncenele i se adunară deasupra ochilor adânciţi în orbite:
— Femeie? Pe Iehova, Ben, ce tot spui?
— Zău, tată, să rămână între noi… şi nici o vorbă mamei… ce s-a întâmplat cu femeia aceea de pe Solaria? Sunt destul de mare. Poţi să-mi spui.
— Ce femeie de pe Solaria?
— Cum poţi să mă priveşti în ochi şi să negi că o cunoşti pe femeia pe care toată lumea de pe Pământ a văzut-o în dramatizarea de pe hiper unde? Gladia Delmarre. Femeia aceea!
— Nu s-a întâmplat nimic. Treaba cu hiperundele a fost o prostie. Ţi-am spus-o de o mie de ori. Ea nu era aşa. Eu nu eram aşa. Totul era ticluit şi tu ştii că s-a făcut în ciuda protestelor mele, doar fiindcă s-au gândi cei din conducere că asta ar pune Pământul într-o lumină favorabilă faţă de cei din Spaţiu… Şi bagă de seamă să nu-l spui altceva mamei tale.
— Nici nu mă gândesc. Totuşi, această Gladia s-a dus pe Aurora şi ţii morţiş să mergi şi tu acolo.
— Vrei să spui că într-adevăr crezi că motivul pentru care vreau să merg pe Aurora… O, pe Iehova!
Fiul său îşi înălţă sprâncenele:
— Ce s-a întâmplat?
— Robotul. Este R. Geronimo.
— Cine?
— Unul dintre roboţii-curier de la Departamentul nostru. Şi e aici! Suntem în timpul liber şi mi-am lăsat dinadins receptorul acasă, pentru că nu voiam să mă găsească. Ăsta e dreptul meu în calitate de C-7 şi totuşi au trimis un robot după mine.
— De unde ştii că vine după tine, tată?
— Printr-o deducţie foarte subtilă. Mai întâi: aici nu mai e nimeni altcineva care să aibă vreo legătură cu Departamentul de Poliţie; şi apoi: lucrul ăsta infect vine drept spre mine. De aici trag concluzia că mă vrea pe mine. Ar trebui să trec pe partea cealaltă a copacului şi să stau acolo.
— Nu e zid, tată. Robotul se poate învârti în jurul copacului.
Iar robotul strigă:
— Stăpâne Baley, am un mesaj pentru dumneata. Eşti aşteptat la Cartierul General.
Robotul se opri, aşteptă, apoi spuse din nou:
— Stăpâne Baley, am un mesaj pentru dumneata. Eşti aşteptat la Cartierul General.
— Aud şi înţeleg, zise Baley cu glasul voalat.
Trebuia să spună aşa, altfel robotul ar fi repetat întruna.
Baley se încruntă uşor, în timp ce examina robotul. Era un model nou, ceva mai umanizat decât modelele mai vechi. Fusese despachetat şi dat în folosinţă doar cu a lună în urmă, cu oarecare pompă. Conducerea încerca întruna ceva — orice — care ar fi făcut ca roboţii să fie priviţi cu ochi mai buni. Avea un înveliş care bătea în gri, cu un luciu şters şi destul de elastic la pipăit, (cam ca o piele moale). Expresia feţei, imobilă, nu era la fel de neroadă ca la majoritatea roboţilor. Deşi, la drept vorbind, din punct de vedere al intelectului era aproape la fel de nerod ca toţi ceilalţi.
Pentru o clipă. Baley se gândi la R. Daneel Olivaw, robotul Spaţial care fusese în două misi-uni cu ea, una pe Pământ şi una pe Solaria, şi pe care-l văzuse ultima oară când Daneel îi ceruse sfatul în cazul imaginii din oglindă. Daneel era un robot atât de uman, încât Baley îl trata ca pe un, prieten şi îi era dor de el, chiar şi acum. Dacă toţi roboţii ar fi aşa…
Baley spuse:
— Asta a ziua mea liberă, băiete. Nu e nevoie să mă duc la Cartierul General.
R. Geronimo tăcu. Mâinile îi tremurau uşor. Baley observă şi îşi dădu bine seama că asta în-semna un oarecare dezacord în conexiunile pozitronice ale robotului. El trebuia să dea ascultare fiinţelor omeneşti, dar era destul de obişnuit ca două fiinţe omeneşti să pretindă două feluri diferite de supunere.
Robotul alese. Spuse:
— Este ziua dumitale liberă, stăpâne… Eşti aşteptat la Cartierul General.
Ben zise, jenat:
— Dacă te caută, tată…
Baley dădu din umeri:
— Nu te lăsa păcălit, Ben. Dacă ar avea într-adevăr mare nevoie de mine, ar trimite o maşină acoperită şi ar folosi, probabil, drept voluntar, un om, în loc să ordone unui robot să facă drumul… şi să mă enerveze cu mesajul lui.
Ben dădu din cap:
— Nu cred, tată. N-ar şti unde eşti sau cât le-ar trebui să te găsească. Nu cred că ar trimite un om într-o căutare nesigură.
— Da? Păi, hai să vedem cât de puternic este ordinul… R. Geronimo, întoarce-te la Cartierul General şi spune-le că vin la lucru la 09.00.
Apoi, tăios:
— Întoarce-te! E un ordin!
Robotul ezită vizibil, apoi se întoarse, plecă, iar se întoarse, făcu o încercare să revină înspre. Baley şi rămase, în cele din urmă, pe loc, tremurând din tot corpul.
Baley îşi dădu seama ce însemna asta şi îi şopti lui Ben:
— S-ar putea să trebuiască să plec. Pe Iehova!
Pe robot îl incomoda ceea ce roboticienii numeau echipotenţial de opoziţie la al doilea nivel. Supunerea era A Doua Lege, iar R. Geronimo suferea acum din cauza a două ordine de aceeaşi forţă, dar contradictorii. Oamenii obişnuiţi numeau asta blocarea robotului sau, cel mai adesea, robloc, pe scurt.
Robotul se întoarse încet. Primul ordin fusese mai puternic, dar nu cu mult, aşa că vorbi bolborosit:
— Stăpâne, mi s-a spus că ai putea zice asta. În acest caz, trebuia să spun…
Se opri, apoi adăugă, răguşit:
— Trebuia să spun… dacă erai singur.
Baley dădu din cap înspre fiul său, iar Ben nu aşteptă. Ştia când tatăl lui era „tata” şi când era poliţist. Se retrase în grabă.
O clipă, Baley se gândi, nervos, să-şi întărească ordinul şi să provoace un robloc aproape complet, dar asta ar fi produs, cu siguranţă, daune care ar fi cerut analiză pozitronică şi reprogramare. Cheltuielile i-ar fi oprite din salariu şi ar putea ajunge uşor la un an de plată.
Spuse:
— Îmi retrag ordinul. Ce ţi s-a spus să-mi zici?
Vocea lui R. Geronimo se limpezi imediat:
— Mi s-a spus să-ţi transmit că eşti căutat în legătură cu Aurora.
Baley se întoarse către Ben şi strigă:
— Mai lasă-l o jumătate de oră, apoi spune-le că vreau să meargă înăuntru. Acum trebuie să plec.
Şi, mergând cu paşi mari, îi spuse arţăgos robotului:
— De ce nu ţi-au spus să zici asta imediat? Şi de ce nu te programează să foloseşti o maşină, ca să nu trebuiască să merg pe jos? Ştia foarte bine de ce nu se făcea aşa. Orice accident în care ar fi fost implicată o maşină condusă de un robot ar fi provocat altă revoltă împotriva roboţilor.
Nu-şi încetini pasul. Aveau de mers doi kilometri până la zidul Oraşului şi, apoi, trebuia să ajungă la Cartierul General printr-o circulaţie intensă.
Aurora? Ce schimbare se mai pregătea?
2
Lui Baley i-a trebuit o jumătate de oră ca să ajungă la poarta Oraşului şi se simţi penibil, bănuind ce-l aşteaptă. Poate — poate n-o să se întâmple de data asta.