— Numai că n-au plecat. De obicei, se cuvine ca roboţii să iasă înainte de începerea mesei. Roboţii nu mănâncă, în timp ce fiinţele umane, da. Deci e normal ca cine mănâncă, să mănânce şi cine nu, să plece. Şi aşa s-a ajuns la încă un ritual. Ar fi de neimaginat să se mănânce înainte ca roboţii să iasă. În acest caz, totuşi…
— N-au ieşit, spuse Baley.
— Nu. Am simţit că siguranţa e mai importantă decât eticheta şi m-am gândit că, nefiind aurorian, n-o să te deranjeze.
Baley aşteptă ca Fastolfe să facă prima mişcare. Fastolfe ridică o furculiţă, Baley făcu la fel. Fastolfe se folosi de ea, mişcând-o încet şi permiţându-i lui Baley să observe clar ce făcea. Baley muşcă atent dintr-un crevete şi găsi că e delicios. Îi recunoscu gustul, care era ca al pastei de crevete fabricate pe Pământ, dar mult mai rafinat şi mai îmbietor. Mestecă încet si, pentru o vreme, în ciuda nerăbdării de a continua discuţia în timpul mesei, se gândi că e foarte nepotrivit să facă altceva, în loc să acorde toată atenţia mâncării.
De fapt, primul pas îl făcu Fastolfe:
— N-ar trebui să atacăm problema, domnule Baley? Baley simţi cum se înroşeşte uşor:
— Da. Neaparat. Îţi cer iertare. Mâncarea dumitale de pe Aurora m-a luat prin surprindere şi mi-a fost greu să mă mai gândesc şi la altceva… Problema asta, dr. Fastolfe, este de nivelul dumitale, nu-i aşa?
— De ce spui asta?
— Cineva a comis roboticidul într-un mod care cere multe cunoştinţe tehnice… după cum mi s-a spus.
— Roboticid? Ce termen amuzant, zâmbi Fastolfe. Desigur, înţeleg ce vrei să zici cu el… Ţi s-a spus bine; modul cere enorm de multe cunoştinţe tehnice.
— Şi numai dumneata aveai cunoştinţele tehnice pentru a-l comite… după cum mi s-a spus.
— Şi de data asta ţi s-a spus bine.
— Şi până şi dumneata recunoşti — de fapt, insişti — că numai dumneata puteai să-l aduci pe Jander în starea de degajare mentală.
— Susţin ceea ce este, la urma urmei, adevărul, domnule Baley. Nu mi-ar servi la nimic să mint, chiar dacă aş putea s-o fac. Se ştie că eu sunt cel mai reprezentativ robotician teoretician din toate cele Cincizeci de Lumi.
— Cu toate acestea, dr. Fastolfe, nu s-ar putea ca al doilea robotician teoretician eminent din toate Lumile — sau al treilea sau, chiar, al cincisprezecilea — să aibă îndemânarea necesară pentru a comite fapta? E într-adevăr nevoie de toate cunoştinţele celui mai bun?
Fastolfe spuse, liniştit:
— După părerea mea, e neaparat nevoie de toate cunoştinţele celui mai bun. Într-adevăr, tot după părerea mea, eu însumi aş fi putut comite fapta doar într-una din zilele mele bune. Ţine minte că toate capetele deştepte din robotică — inclusiv al meu — s-au străduit anume să proiecteze creiere pozitronice la care nu se poate produce degajarea mentală.
— Eşti sigur de toate astea? Chiar sigur?
— Absolut.
— Şi susţii asta în public?
— Desigur. A existat o anchetă publică, dragul meu Pământean. Mi s-au pus întrebările pe care mi le pui dumneata acum şi am răspuns cu sinceritate. E un obicei Aurorian să procedezi astfel.
Baley spuse:
— Deocamdată nu pun la îndoială faptul că erai convins că răspunzi cu sinceritate. Dar n-ar fi fost posibil să te fi lăsat împins de mândria dumitale firească? Şi asta ar fi ceva tipic pentru Aurora, nu-l aşa?
— Vrei să spui că ambiţia mea de a fi considerat cel mai bun m-ar fi pus de bunăvoie într-o situaţie în care toată lumea ar fi fost silită să conchidă că eu l-am degajat mental pe Jander?
— Mi te închipui, într-un fel, mulţumit că ţi-ai distrus situaţia politică şi socială, cu condiţia ca reputaţia ştiinţifică să-ţi rămână intactă.
— Înţeleg. Ai un mod interesant de a gândi, domnule Baley. Mie nu mi-ar fi trecut prin cap aşa ceva. Dacă aş avea de ales între a recunoaşte că sunt al doilea eminent şi a recunoaşte că sunt vinovat de, ca să-ţi folosesc expresia, roboticid, îţi dai seama că l-aş accepta pe acesta din urmă cu bună ştiinţă.
— Nu, dr. Fastolfe, nu doresc să prezint problema atât de simplist. Nu s-ar putea să te amăgeşti singur că eşti cel mai mare robotician, că n-ai rival, agăţându-te cu orice chip de asta, pentru că în subconştient — în subconştient, dr. Fastolfe — îţi dai seama că, de fapt, eşti întrecut, sau ai fost deja întrecut, de alţii.
Fastolfe râse, dar în râsul lui se simţea enervare:
— Nu chiar aşa, domnule Baley. Complet greşit.
— Gândeşte-te, dr. Fastolfe! Eşti sigur că nici unul dintre colegii dumitale roboticieni nu te poate ajunge ca inteligentă?
— Sunt doar câţiva în stare să se ocupe de roboţii cu înfăţişare umană. Construirea lui Daneel a creat, de fapt, o profesie nouă, pentru care nici măcar nu există nume — poate umanoformişti. Dintre roboticienii teoreticieni de pe Aurora, nici unul, cu excepţia mea, nu înţelege funcţionarea creierului pozitronic al lui Daneel. Dr. Sarton o înţelegea, dar el e mort — şi n-o înţelegea atât de bine ca mine. Teoria de bază este a mea.
— Se poate să fi fost a dumitale la început, dar sigur nu poţi pretinde dreptul de proprietate exclusivă. N-a învăţat nimeni teoria? Fastolfe dădu cu putere din cap:
— Nici unul. N-am învăţat pe nimeni şi desfid orice alt robotician în viaţă care a dezvoltat teoria pe cont propriu.
Baley spuse, cu un început de iritare:
— Nu s-ar putea să existe un tânăr, abia ieşit de pe băncile universităţii, mai deştept decât îşi închipuie alţii, care…
— Nu, domnule Baley, nu. L-aş fi cunoscut pe un asemenea tânăr. Ar fi trecut prin laboratoarele mele. Ar fi lucrat cu mine. Deocamdată, un asemenea tânăr nu există. Va exista, cândva; poate vor exista mulţi. Deocamdată, nici unul!
— Deci, dacă mori, ştiinţa moare cu dumneata?
— Am doar o sută şaizeci şi cinci de ani. Sunt ani metrici, desigur, aşa că fac numai o sută douăzeci şi patru de ani Pământeni, mai mult sau mai puţin. După standardele Aurorei sunt, încă, destul de tânăr şi, din punct de vedere medical, am motive să cred că n-am ajuns încă la jumătatea vieţii. Nu e chiar neobişnuit să ajungi la vârsta de patru sute de ani — ani metrici. Mai am, încă, destul timp să învăţ pe cineva.
Terminaseră de mâncat, dar nici unul nu pleca de la masă. Nici vreun robot nu se apropia ca s-o strângă. Parcă ar fi încremenit în timpul discuţiei.
Baley îşi îngustă ochii şi spuse:
— Dr. Fastolfe, acum doi ani am fost pe Solaria. Acolo am avut impresia că Solarienii erau, în ansamblu, cei mai înzestraţi roboticieni din toate Lumile.
— În ansamblu, probabil că aşa este.
— Şi nici unul din ei n-ar fi putut comite fapta?
— Nici unul, domnule Baley. Îndemânarea lor este pentru roboţi care nu sunt, în cel mai bun caz, mai avansaţi decât bietul meu Giskard, în care am atâta încredere. Solarienii nu cunosc nimic despre construcţia roboţilor cu înfăţişare umană.
— De unde ştii atât de bine?
— Deoarece ai fost pe Solaria, domnule Baley, ştii foarte bine că Solarienii se pot apropia unul de celălalt doar cu foarte mare greutate, că ei comunică prin imagini tridimensionale — cu excepţia cazurilor în care este absolut necesar contactul sexual. Crezi că vreunul dintre ei ar visa să proiecteze un robot atât de uman ca aspect; care le-ar provoca nevroze? Ar evita într-atât orice posibilă apropiere de el, dat fiind că ar părea prea uman, încât nu i-ar găsi nici o întrebuinţare acceptabilă.