— Ce straniu, zise Fastolfe. Pentru toţi locuitorii Spaţiului, ea e un semizeu, atât de mult încât îmi închipui că puţini din cei care nu sunt, de fapt, roboticieni se gândesc la ea ca la o pământeană. Ar părea o profanare. Ar refuza să creadă când li s-ar spune că a murit după ce a trăit puţin peste o sută de ani metrici. Şi totuşi, dumneata ştii despre ea doar că a fost printre primii roboticieni.
— Are ea vreo legătură cu toate astea, dr. Fastolfe?
— Direct, nu, dar într-un fel, da. Trebuie să ştii că pe seama ei circulă o seamă de legende. Cele mai multe sunt, fără îndoială, false, dar i se atribuie. Una dintre cele mai vestite legende — şi care s-ar părea că nu este adevărată — se referă la un robot fabricat în acele prime zile primitive care, din cauza unui accident în fluxul tehnologic, se trezeşte înzestrat cu capacităţi telepatice…
— Nu se poate!
— Legendă! Ţi-am spus că e o legendă — şi, neîndoios, neadevărată! Bagă de seamă, există motive teoretice de a presupune că ar fi posibil, deşi nimeni n-a prezentat vreodată un proiect plauzibil care să înceapă măcar a conţine o asemenea capacitate. Că ar fi putut apărea în creierele pozitronice neprelucrate şi simple, cum erau cele din era prehiperspaţială — este absolut de neimaginat. De aceea, suntem foarte siguri că această poveste anume este o invenţie. Dar să continui, oricum, pentru că are o morală.
— Continuă, neaparat.
— După cum spune povestea, robotul putea citi gândurile. Iar când i se puneau întrebări, el citea gândul celui care-i punea întrebarea şi spunea ceea ce voia acesta să audă. Acum, Prima Lege a Roboticii arată foarte clar că un robot nu poate vătăma o fiinţă umană sau, prin pasivitate, să îngăduie ca unei persoane să i se facă rău, dar pentru roboţi asta înseamnă, în general, rău fizic. Un robot care poate citi gândurile va hotărî, totuşi, că, în mod sigur, dezamăgirea sau furia sau orice emoţie violentă o vor face nefericită pe acea fiinţă umană, iar robotul va încadra provocarea emoţiilor de acest fel la categoria „rău”. Iar dacă un robot telepatic ar şti că adevărul l-ar putea dezamăgi sau înfuria pe cel care pune o întrebare, sau i-ar provoca invidie sau nefericire, ar spune în schimb o minciună plăcută. Înţelegi?
— Da, sigur.
— Aşa că robotul o minţea chiar pe Susan Calvin. Minciunile n-au mai putut continua, pentru că mai multor persoane diferite li s-au spus lucruri care nu numai că n-aveau nici o legătură între ele, dar erau contrazise de realitate, înţelegi? Susan Calvin a descoperit că şi ea fusese minţită şi si-a dat seama că acele minciuni o puneau într-o situaţie foarte penibilă. Ceea ce ar fi dezamăgit-o într-un fel de la început, acum, datorită speranţelor false, o dezamăgise insuportabil… N-ai auzit niciodată povestea?
— Îţi dau cuvântul meu.
— Uluitor! Şi totuşi n-a fost inventată pe Aurora, pentru că circulă la fel în toate Lumile… Oricum, Susan Calvin s-a răzbunat. I-a explicat robotului că, fie că spunea adevărul sau o minciună, îi făcea la fel de rău persoanei cu care stătea de vorbă. Nu respecta Prima Lege, indiferent ce ar fi făcut. Robotul, înţelegând acest lucru, a fost silit să se refugieze în inactivitate totală. Dacă vrei o exprimare mai colorată, i s-au ars conexiunile pozitronice. Creierul i-a fost iremediabil distrus. Legenda mai spune că ultimul cuvânt al lui Susan Calvin către robotul distrus a fost „Mincinosule!”.
Baley spuse:
— Înseamnă că aşa ceva i s-a întâmplat lui Jander Panell. A avut de-a face cu o contradicţie de termeni şi i-a ars creierul?
— Asta pare să se fi întâmplat, deşi nu este atât de uşor de provocat cum ar fi fost pe vremea lui Susan Calvin. Probabil din cauza legendei, roboticienii s-au străduit întotdeauna să împiedice, pe cât posibil, apariţia contradicţiilor. Pe măsură ce teoria creierelor pozitronice a devenit mai subtilă şi practica proiectării creierului pozitronic mai complicată, au fost realizate sisteme tot mai reuşite, care să poată readuce orice situaţie creată la non-egalitate, astfel încât întotdeauna să fie realizată o acţiune, care va fi interpretată că respectă Prima Lege.
— Deci, nu poţi arde complet creierul unui robot. Asta vrei să spui? Şi dacă da, ce i s-a întâmplat lui Jander?
— Nu asta vreau să spun. Sistemele tot mai reuşite despre care vorbesc nu sunt niciodată complet reuşite. Nu pot fi. Indiferent cât de subtil şi de complex poate fi un creier, totdeauna apare o contradicţie. Acesta este un adevăr fundamental al matematicii. Niciodată nu va fi posibil să se realizeze un creier atât de subtil şi de complex încât să se reducă la zero şansa unei contradicţii. Niciodată la zero. Oricum, sistemele au ajuns atât de aproape de zero, încât, pentru a crea o degajare mentală cu ajutorul unei contradicţii potrivite, ar fi necesară o înţelegere profundă a creierului pozitronic despre care este vorba şi asta ar cere un teoretician deştept.
— De pildă, ca dumneata, dr. Fastolfe?
— Ca mine. În cazul roboţilor cu aspect uman, doar ca mine.
— Sau nici unul, spuse Baley foarte ironic.
— Sau nici unul. Întocmai, zise Fastolfe, neluând în seamă ironia. Roboţii cu aspect uman au creier — şi, aş adăuga, corpuri construite ca o imitaţie perfectă a fiinţei umane. Creierele pozitronice sunt nemaipomenit de delicate şi preiau ceva din fragilitatea creierului uman, desigur. Aşa cum o fiinţă umană poate avea o defecţiune, din cauza unui accident cerebral fără intervenţia unui factor extern, tot aşa un creier de robot cu aspect uman poate intra în degajare mentală doar printr-un accident — deriva accidentală şi fără scop a pozitronilor.
— Poţi dovedi asta, dr. Fastolfe?
— Pot s-o demonstrez matematic, dar dintre aceia care ar înţelege matematica nu toţi ar fi de acord că explicaţia este valabilă. Conţine anumite presupuneri proprii, care nu se potrivesc cu 80 metodele de gândire acceptate în robotică.
— Şi cât de posibilă este degajarea mentală spontană?
— Dacă se ia un număr mare de roboţi cu aspect uman, să zicem o sută de mii, există şansa ca unul din ei să sufere o degajare mentală spontană, în medie, pe o durată de viaţă de pe Aurora. Şi totuşi s-ar putea întâmpla mult mai curând, cum s-a întâmplat cu Jander, deşi atunci diferenţa ar fi foarte mare.
— Dar, dr. Fastolfe, chiar dacă ar trebui să dovedeşti în mod clar că s-ar putea produce o degajare mentală spontană la roboţi, în general, n-ar fi totuna cu încercarea de a dovedi că acest lucru s-a întâmplat anume cu Jander, chiar acum.
— Nu, recunoscu Fastolfe, ai perfectă dreptate.
— Dumneata, cel mai mare expert în robotică, nu poţi dovedi asta în cazul concret al lui Jander.
— Din nou, ai perfectă dreptate.
— Atunci, ce vrei să pot face eu, când nu ştiu nimic despre robotică?
— Nu e nevoie să dovedeşti ceva. Ar fi suficient, fără îndoială, să prezinţi o idee ingenioasă, care să facă plauzibilă pentru public degajarea mentală spontană.
— De pildă…
— Nu ştiu.
Baley întrebă cu asprime:
— Eşti sigur că nu ştii, dr. Fastolfe?
— Cum adică? Tocmai am spus că nu ştiu.
— Să-ţi explic ceva. Presupun că Aurorienii ştiu, în general, că am venit pe planetă cu scopul de a rezolva această problemă. Ar fi greu să mă ţii aici în secret, ţinând seama de faptul că sunt Pământean şi aceasta este Aurora.
— Da, bineînţeles, şi nici n-am încercat asta. M-am consultat cu Preşedintele Adunării Legislative şi l-am convins să-mi acorde permisiunea de a te aduce aici. Aşa am reuşit să obţin o amânare a sentinţei. Ţi se va da o şansă să rezolvi misterul înainte ca eu să fiu judecat. Nu cred că îmi vor acorda o amânare foarte lungă.