— Nu, nu, spuse. N-am de ce să zâmbesc.
— Ai, pentru că ştiu tot atât de bine ca şi dumneata că eu însumi nu sunt frumos, după canoanele de pe Aurora. Necazul e că nu putem controla combinaţiile genelor şi influenţele intrauterine. În zilele noastre, sigur, când ectogeneza este din ce în ce mai răspândită — deşi sper că nu va fi niciodată la fel de răspândită ca pe Solaria — eu aş fi fost eliminat în stadiul de făt.
— În acest caz, dr. Fastolfe, Lumile ar fi pierdut un mare teoretician al roboticii.
— Absolut corect, spuse Fastolfe, fără să se fâstâcească, dar Lumile nu vor şti niciodată, aşa-i? În orice caz, am reuşit să stabilim un echilibru ecologic simplu, dar perfect realizabil, o climă temperată, un sol fertil şi resurse distribuite cât mai uniform posibil. Rezultatul este o Lume care produce tot ce ne trebuie şi noi considerăm că astea sunt — dacă-mi dai voie să spun — pretenţiile noastre. Să-ţi spun pentru ce ideal am luptat?
— Te rog, zise Baley.
— Ne-am străduit să obţinem o planetă care, luată în ansamblu, să respecte cele Trei Legi ale Roboticii. Nu face nici un rău fiinţelor umane, nici cu voie, nici fără voie. Se comportă cum vrem noi, atâta timp cât nu-i cerem să facă rău fiinţelor umane. Şi se protejează pe sine, cu excepţia cazurilor când trebuie să ne fie de folos ori să ne salveze cu preţul vătămării proprii. Nicăieri în altă parte, nici măcar pe Pământ sau în altă Lume din Spaţiu, acest lucru nu este atât de real ca aici, pe Aurora.
Baley spuse cu tristeţe:
— Şi Pământenii au tânjit după aşa ceva, dar ne-am înmulţit prea mult între timp şi am făcut prea mult rău planetei noastre pe vremea când eram neştiutori, ca să mai putem îndrepta ceva acum… Dar formele de viaţă originare de pe Aurora? Cu siguranţă că n-aţi venit pe o planetă moartă.
— Ştii că n-am venit, zise Fastolfe, dacă ai vizionat cărţi despre istoria noastră. Când am sosit noi, Aurora avea viaţă animală şi vegetală şi o atmosferă cu azot şi oxigen. Acest lucru era valabil pentru toate cele cincizeci de Lumi din Spaţiu. În fiecare caz, formele de viaţă caracteristice erau rare şi nu foarte diverse. Nu erau nici deosebit de tenace ca să reziste pe propria lor planetă. Am preluat totul, ca să spun aşa, fără luptă şi ceea ce a rămas din formele indigene de viaţă se află în acvariile noastre, în grădinile zoologice şi în câteva zone virgine, întreţinute cu grijă. Nu înţelegem prea bine de ce planetele cu forme de viaţă pe care le-au întâlnit fiinţele umane aveau aceste forme de viaţă atât de slab dezvoltate, de ce numai Pământul este inundat cu specii atât de rezistente, cu vietăţi care trăiesc în fiecare cotlon din mediul înconjurător şi de ce numai pe Pământ s-au dezvoltat fiinţe raţionale.
Baley zise:
— Poate e o coincidenţă, din cauza explorării incomplete. Până acum cunoaştem atât de puţine planete.
— Recunosc, spuse Fastolfe, că e explicaţia cea mai plauzibilă. Poate că undeva se află un echilibru ecologic la fel de complex ca şi cel de pe Pământ. Poate că undeva există fiinţe raţionale şi o civilizaţie tehnologică. Totuşi, viaţa şi raţiunea de pe Pământ s-au răspândit în exterior pe distanţă de parseci, în toate direcţiile. Dacă există viaţă şi raţiune în altă parte, de ce nu s-au extins şi în exterior… şi de ce nu ne-am întâlnit cu ele?
— Din câte ştim, asta s-ar putea întâmpla şi mâine.
— S-ar putea. şi dacă o asemenea întâlnire este iminentă, avem cu atât mai multe motive să nu aşteptăm cu mâinile în sân. Pentru că începem să fim pasivi, domnule Baley. Nici o Lume nouă din Spaţiu n-a fost colonizată în două secole şi jumătate. Lumile noastre sunt prea îmblânzite, prea încântătoare, nu vrem să le părăsim. Vezi, la început Lumea asta a fost colonizată pentru că Pământul devenise atât de neplăcut încât, prin comparaţie, păreau de preferat riscurile şi pericolele unor Lumi noi şi pustii. Când cele cincizeci de Lumi ale noastre din Spaţiu s-au dezvoltat — ultima a fost Solaria — n-a mai existat nici o presiune, nici o nevoie de a pleca în altă parte. Iar Pământul însuşi se retrăsese în cavernele lui subterane, din oţel. Sfârşitul. Finalul.
— Nu cred că vorbeşti serios.
— Dacă rămânem aşa cum suntem? Dacă stăm liniştiţi, comozi şi nepăsători? Ba da, vorbesc serios. Umanitatea trebuie să se extindă cumva, dacă vrea să-şi continue dezvoltarea. O metodă de extindere este în spaţiu, prin explorarea constantă a Lumilor noi. Dacă dăm greş, o altă civilizaţie, care tocmai se extinde, va ajunge la noi, iar noi nu vom putea sta în calea ei.
— Te aştepţi la un război spaţial, ceva în genul „care pe care”.
— Nu. Nu cred că va fi nevoie de aşa ceva. Unei civilizaţii care se extinde în spaţiu nu-i vor trebui cele câteva Lumi ale noastre şi probabil că va fi prea avansată: din punct de vedere intelectual ca să vrea să-şi croiască drum în hegemonia de aici. Oricum, dacă vom fi înconjuraţi de o civilizaţie mai dinamică, mai plină de viaţă, ne vom ofili doar prin comparaţie; vom pieri, dându-ne seama ce am devenit şi ce potenţial am irosit. Desigur, am putea face schimb cu alte expansiuni — o expansiune a înţelegerii ştiinţifice sau a energiei culturale, de exemplu. Mă tem, însă, că toate aceste expansiuni sunt inseparabile. Dacă dai greş în una, dai greş în toate. Noi dăm greş în toate, cu siguranţă. Trăim prea mult. Suntem prea comozi.
Baley spuse:
— Noi, pe Pământ, ne gândim la cei din Spaţiu ca la nişte atotputernici, absolut încrezători în sine. Nu-mi vine să cred că aud aşa ceva de la unul de-al vostru.
— Nu vei auzi asta de la alt locuitor din Spaţiu. Părerile mele sunt demodate. Unii le-ar considera intolerabile, iar eu nu discut prea des astfel de lucruri cu Aurorienii. Vorbesc, în schimb, despre o nouă călătorie pentru alte colonizări, fără să-mi exprim temerile pentru catastrofa care ne aşteaptă dacă abandonăm colonizarea. Cel puţin cu asta am câştigat. Aurora s-a gândit în mod serios — chiar cu entuziasm — la o nouă eră de explorări şi colonizări.
— Spui toate astea, observă Baley, fără urmă de entuziasm. Ce s-a întâmplat?
— Tocmai ne apropiem de motivul pe care l-am avut ca să-l distrug pe Jander Panell.
Fastolfe se opri, dădu din cap şi continuă:
— Aş vrea, domnule Baley, să înţeleg mai bine fiinţele umane. Mi-am petrecut şase decenii ca să studiez complicaţiile creierului pozitronic şi cred că voi mai petrece încă cincisprezece sau douăzeci pentru această problemă. În acest timp, abia am atins problema creierului uman, care este mult mai complicat. Există, oare, Legi ale Umanităţii, aşa cum există Legi ale Roboticii? Câte Legi ale Umanităţii pot exista şi cum pot fi ele exprimate matematic? Nu ştiu. Poate va veni, totuşi, o zi când cineva va elabora Legile Umanităţii şi va putea, apoi, să prevadă caracteristicile generale ale viitorului, să ştie ce e important pentru omenire, în loc să presupună, aşa cum fac eu, să ştie cum să îndrepte lucrurile, în loc să emită doar ipoteze. Visez, uneori, să pun bazele unei ştiinţe matematice, pe care mă gândesc s-o denumesc „psihoistorie”, dar ştiu că nu pot şi mă tem că nimeni nu va putea vreodată.
Se opri.