Şi atunci, stelele văzute prin vizorul unei nave spaţiale vor semăna mai mult cu un planetariu sau cu cerul de pe Pământ, noaptea? Sau va fi o senzaţie cu totul diferită? Se concentră numai la asta, de parcă ar fi vrut să nu mai ştie că pleca de lângă Jessie şi Ben, şi din Oraş.
Doar din bravadă refuză maşina şi insistă să străbată pe jos distanţa scurtă de la poartă până la navă, însoţit de robotul care venise după el. La urma urmei, nu era decât o arcadă acoperită. Pasajul era uşor arcuit şi se uită în urmă cât mai putu să-l vadă pe Ben la celălalt capăt. Ridică o mână ca din întâmplare, de parcă ar fi luat Expresul înspre Trenton, iar Ben îi făcu semn cu ambele mâini, frenetic, arătându-l cu degetele vechiul semn al victoriei.
Victorie? Un gest inutil, Baley era sigur.
Trecu la un alt gând care i-ar fi putut ocupa timpuclass="underline" „Ce-ar fi dacă s-ar urca în timpul zilei la bordul unei nave, cu soarele oglindindu-se strălucitor în metalul ei, iar el, împreună cu toţi ceilalţi de la bord, ar vedea Exteriorul? Cum s-ar simţi dacă ar fi pe deplin conştient de o lume cilindrică, minusculă, ce s-ar desprinde din lumea infinit mai mare de care a depins o vreme şi, apoi, s-ar pierde într-un Exterior infinit mai mare decât orice Exterior de pe Pământ, până când, după o veşnicie în Neant, ar găsi alt…”
Continuă să meargă, încrâncenat, nelăsând ca expresia feţei să-l dea de gol — cel puţin aşa credea el. Totuşi, robotul de lângă el îl opri:
— Vă e rău, domnule?
Nu „stăpâne”, ci „domnule”. Era un robot de pe Aurora.
— N-am nimic, băiete, zise Baley răguşit. Mergi mai departe. Privea în jos şi nu ridică ochii până ce nu ajunse lângă nava înaltă.
O navă de pe Aurora!
Era sigur de asta. Scoasă în evidenţă de un reflector, părea şi mai înaltă, mai elegantă şi totuşi mai puternică decât navele de pe Solaria. Baley pătrunse în ea şi comparaţia rămase în favoarea celor de pe Aurora. Încăperea era mai mare decât la navele de acum doi ani: mai luxoasă, mai confortabilă.
Ştiu exact ce urmează şi se dezbrăcă imediat de toate hainele. (Probabil vor fi dezintegrate de lampa cu plasmă. Cu siguranţă nu le va mai primi înapoi la întoarcerea pe Pământ — dacă se va întoarce. Prima oară nu le primise.) Nu va primi alte haine până ce nu va fi serios îmbăiat, examinat, cântărit şi injectat. Aproape că-l bucurau procedurile umilitoare ce i se impuneau. La urma urmei, îi luau gândul de la ce se întâmpla. Abia dacă îşi dădea seama de accelerarea de la început şi nici nu avu timp să se gândească la clipa în care părăsi Pământul şi intră în spaţiu.
Când, în sfârşit, era din nou îmbrăcat, analiză, cu amărăciune, rezultatul într-o oglindă. Materialul, orice ar fi fost, era neted şi reflecta imaginea schimbând culoarea la orice modificare de unghi vizual. Pantalonii erau strânşi pe glezne şi acoperiţi de partea de sus a pantofilor, care se mulau plăcut pe picioare. Mânecile de la bluză îl strângeau la încheietura pumnului, iar mâinile îi erau acoperite de mănuşi subţiri şi transparente. Partea de sus a bluzei îi acoperea gâtul si, dacă voia, putea să-şi acopere şi capul cu o glugă ataşată. Ştia că e atât de îmbrobodit nu fiindcă i-ar fi plăcut, ci pentru a reduce pericolul pe care îl reprezenta faţă de cei din Spaţiu.
În timp ce privea costumul, se gândi că ar trebui să se simtă supărător de îngrădit, supărător de înfierbântat, supărător de jilav. Dar nu se simţea aşa. Spre marea lui uşurare, nici măcar nu transpira. Trase concluzia care se impunea. Îl întrebă pe robotul care îl adusese pe navă şi care mai era cu eclass="underline"
— Băiete, hainele astea sunt termoreglabile?
— Sunt, într-adevăr, domnule, răspunse robotul. Sunt haine pentru orice vreme şi sunt considerate plăcute. Sunt şi extrem de scumpe. Puţini de pe Aurora îşi pot permite să le poarte.
— Chiar aşa? Pe Iehova!
Se uită cu atenţie la robot. Părea un model destul de primitiv, de fapt nu prea diferit de modelele de pe Pământ. Avea, totuşi, o anumită distincţie a figurii, care la modelele de pe Pământ lipsea. De exemplu, îşi putea schimba expresia în anumite limite. Zâmbise foarte uşor când îi explicase că i se oferise un lucru pe care puţini de pe Aurora şi-l puteau permite. Structura corpului părea de metal, şi totuşi avea aspect de ţesătură, ceva care aluneca uşor la fiecare mişcare, ceva în culori care se asortau şi contrastau în chip plăcut. Pe scurt, dacă nu te uitai de aproape, robotul, chiar dacă nu avea deloc aspect uman, părea să poarte haine.
Baley spuse:
— Cum ar trebui să-ţi spun, băiete?
— Mă numesc Giskard, domnule.
— R. Giskard?
— Dacă vreţi, domnule.
— Pe nava asta aveţi bibliotecă?
— Da, domnule.
— Poţi să-mi aduci filme-cărţi despre Aurora?
— De care, domnule?
— Istorie, ştiinţe politice, geografie — orice mi-ar oferi informaţii despre planetă.
— Da, domnule.
— Şi un vizor.
— Da, domnule.
Robotul ieşi pe uşa cu două canaturi şi Baley dădu din cap batjocoritor, ca pentru el. În călătoria spre Solaria, nu-i trecuse prin cap să-şi petreacă timpul liber din spaţiu învăţând ceva folositor. în ultimii doi ani progresase puţin.
Încercă uşa pe care tocmai ieşise robotul. Era închisă şi fără nici un pic de elasticitate. Orice altceva l-ar fi surprins din cale-afară. Cercetă camera. Avea un ecran cu hiperunde. Învârti butoanele.
La întâmplare, recepţionă o rafală de muzică, reuşi, în cele din urmă, să reducă volumul şi ascultă fără să-l placă. Zdrăngănit şi disonant. Instrumentele orchestrei păreau cam dezacordate. Atinse alte butoane şi reuşi până la urmă să schimbe priveliştea. Ceea ce văzu era un meci de fotbal spaţial, evident jucat în condiţii de gravitate zero. Mingea zbura în linie dreaptă, iar jucătorii (prea mulţi de fiecare parte — cu aripioare la spate, coate şi genunchi, pentru dirijarea mişcării) pluteau în volte graţioase. Mişcările neobişnuite îl ameţiră pe Baley. Se aplecă înainte şi tocmai găsise şi apăsa pe butonul de închidere, când auzi uşa deschizându-se în spatele lui.
Se întoarse şi, fiindcă se aştepta să-l vadă pe R. Giskard, în prima clipă percepu doar că a intrat cineva care nu e R. Giskard. Îi trebui o secundă sau două ca să-şi dea seama că vede o siluetă umană, cu o faţă lată, cu pomeţii proeminenţi şi cu părul scurt şi argintiu, pieptănat lins pe spate, cineva îmbrăcat în haine cu croială şi culoare clasice.
— Pe Iehova! zise Baley, gâtuit de emoţie.
— Partenere Elijah, zise celălalt, înaintând, cu un zâmbet reţinut pe chip.
— Daneel! ţipă Baley, îmbrăţişând robotul şi strângându-l la piept. Daneel!
7
Baley continua să-l strângă în braţe pe Daneel, singurul obiect neaşteptat de cunoscut de pe navă, singura legătură strânsă cu trecutul. Se agăţă de Daneel într-o explozie de uşurare şi afecţiune.
Apoi, puţin câte puţin, îşi adună gândurile şi înţelese că nu îl îmbrăţişa pe Daneel, ci pe R. Daneel — Robotul Daneel Olivaw. Îmbrăţişa un robot şi robotul îl susţinea cu blândeţe, îngăduind să fie îmbrăţişat, considerând că acest lucru îi făcea plăcere unei fiinţe umane şi suportând acest lucru fiindcă potenţialele pozitronice ale creierului său nu-i permiteau să respingă îmbrăţişarea şi să provoace astfel dezamăgirea şi jena fiinţei umane.