— Cu foarte mult. Nu numai că a inventat Câmpul Temporal, dar a şi descris relaţiile fundamentale care au făcut posibilă Eternitatea şi a anticipat aproape fiecare aspect al ei, cu excepţia Schimbărilor de Realitate. De asemenea, foarte îndeaproape… dar cred că am ajuns, Cooper. După tine.
Păşiră afară.
Harlan nu-l mai văzuse niciodată înainte pe Calculatorul Senior Laban Twissell furios. Oamenii spuneau întotdeauna că este incapabil de orice sentiment, că este un dispozitiv neînsufleţit al Eternităţii, până la a-şi uita numărul exact al secolului căminului său temporal. Mai susţineau că, la o vârstă fragedă, inima i se atrofiase şi că îi fusese înlocuită cu un calculator mic, aidoma modelului pe care îl purta mereu în buzunarul de la pantaloni.
Twissell nu făcea nimic ca să infirme aceste zvonuri. De fapt, mulţi gândeau că el însuşi le dădea crezare.
Astfel încât, chiar când Harlan se îndoi în faţa rafalei de furie care-l izbi, mai găsi loc în mintea lui să se mire de faptul că Twissell putea exterioriza mânie. Se întrebă dacă Twissell va fi uluit, ulterior, în momente mai calme, dându-şi seama că această inimă-calculator-de-buzunar îl trădase, dovedindu-se a fi doar un biet ghem de muşchi şi valve supuse contorsiunilor emoţionale.
Twissell îi spuse, deoparte, cu vocea lui bătrână, scârţâitoare:
— Sfinte Timp, băiete, faci parte cumva din Consiliul Atottemporal? Tu dai ordinele pe-aici? Tu-mi spui mie ce să fac sau eu îţi spun ţie ce să faci? Tu aranjezi acum excursiile cu nava?
Se întrerupea singur din când în când, exclamând:
— Răspunde-mi, apoi continua cu un şuvoi de întrebări turnate în căldarea clocotindă a interogaţiilor.
Spuse, în sfârşit:
— Dacă te mai întreci vreodată pe tine în felul ăsta, te trimit la reparatul instalaţiilor pentru totdeauna. Înţelegi?
Harlan, palid şi din ce în ce mai încurcat, răspunse:
— Nu mi s-a spus niciodată că Novicele Cooper nu trebuie luat în navă.
Explicaţia nu îndulci cu nimic situaţia.
— Ce fel de scuză este o dublă negaţie, băiete? Nu ţi s-a spus niciodată să nu-l îmbeţi. Nu ţi s-a spus niciodată să nu-l razi în cap. Nu ţi s-a spus niciodată să nu-l străpungi cu o curbă Tav bine ascuţită. Pe Timp, băiete, dar ce ţi s-a spus să faci cu el?
— Mi s-a spus să-l învăţ Istoria Primitivă.
— Atunci fă-o. Şi nimic mai mult.
Twissell îşi aruncă ţigara şi o strivi sălbatic sub călcâi, ca şi cum ar fi fost chipul unui duşman de-o viaţă.
— Aş vrea să subliniez, Calculator, replică Harlan, că multe Secole din Realitatea curentă seamănă întrucâtva cu epoci specifice din Istoria Primitivă într-o privinţă sau chiar în mai multe. Intenţia mea era să îl scot către aceste Timpuri, sub o cartografiere spaţio-temporală atentă, desigur, ca o formă de excursie în câmp.
— Ce? Ascultă, cap sec, chiar nu intenţionezi niciodată să-mi ceri permisiunea pentru nimic? Exclus, Rezumă-te la a-l învăţa Istoria Primitivă. Nici o excursie în câmp. Şi nici experimente de laborator. În curând vei schimba Realitatea doar ca să-i arăţi cum se face.
Harlan îşi trecu limba uscată peste buzele uscate, mormăi o încuviinţare plină de resentiment şi, în cele din urmă, îi fu îngăduit să plece.
Îi trebuiră săptămâni pentru ca sentimentele sale rănite să se lecuiască întrucâtva.
CALCULATOR
Când reintră în Secolul 482, pentru prima oară de când plecase să lucreze cu Twissell, Harlan era Tehnician de doi ani. Şi îl găsi aproape de nerecunoscut.
Nu Secolul se schimbase. Ci el.
Doi ani în branşa Tehnicienilor însemnaseră multe. Într-un fel, sentimentul lui de statornicie crescuse. Nu mai trebuia să înveţe o limbă nouă, să se obişnuiască cu stiluri noi de îmbrăcăminte şi cu noi moduri de viaţă la fiecare proiect de Observaţie. Pe de altă parte, simţea în el un fel de retragere. Aproape că uitase acum camaraderia care-l lega de restul specialiştilor din Eternitate.
Mai mult, încerca sentimentul puterii pe care i-o dădea statutul de Tehnician. Ţinea, în vârful degetelor, soarta a milioane de oameni, şi dacă asta îl făcea să umble singur, îi dădea dreptul, de asemenea, să umble cu capul sus.
Aşa că putu să-l privească lung şi rece pe funcţionarul de la Comunicaţii din spatele biroului de la intrarea în 482 şi să se anunţe, cu silabe hotărâte:
— Andrew Harlan, Tehnician, se prezintă la Calculatorul Finge pentru repartizare temporară la Secolul 482, nebăgând în seamă privirea rapidă a omului de vârstă mijlocie pe care-l avea în faţă.
Era ceea ce unii numeau „privirea Tehnician”, o privire iscoditoare, rapidă, involuntară, piezişă la emblema roşu cu roz de pe umărul Tehnicianului, apoi efortul de a nu o mai privi din nou.
Harlan se uită lung la emblema de pe umărul celuilalt. Nu era galbenul pentru Calculator, verdele pentru Proiectantul-de-Vieţi, albastrul Sociologului sau albul Observatorului. Nu era nici culoarea aprinsă a Specialistului. Era doar o dungă albastră pe fond alb. Acest om însemna Comunicaţii, o subramură a întreţinerii, nici măcar Specialist.
Şi avea şi ei „privirea Tehnician”.
Harlan spuse, cu puţină tristeţe:
— Ei, bine?
Omul de la Comunicaţii răspunse repede.
— Îl sun pe Calculatorul Finge, domnule.
Harlan îşi amintea Secolul 482 ca fiind solid şi masiv, acum i se părea însă aproape meschin.
Se obişnuise cu sticla şi porţelanul din 575, cu acea fetişizare a curăţeniei. Se adaptase la o lume albă a limpezimii, punctată ici-colo cu pete pastelate răzleţe.
Vârtejurile greoaie de ghips ale secolului 482, pigmenţii lui murdari, întinderile de metal vopsit erau aproape respingătoare.
Chiar şi Finge părea altul, sub mărimea naturală, parcă. Cu doi ani înainte, Observatorului Harlan toate gesturile lui Finge îi apăruseră funeste şi atotputernice.
Acum, de pe înălţimile semeţe şi însingurate ale statutului de Tehnician, acelaşi om părea patetic şi pierdut. Harlan îl privea cum frunzăreşte un teanc de foi şi se pregăteşte să ridice ochii cu aerul cuiva care începe să creadă că şi-a făcut vizitatorul să aştepte exact intervalul de timp necesar.
Finge venea dintr-un Secol axat-pe-energie, din seria 600. Twissell era cel care îi relatase acest amănunt, care explica multe. Izbucnirile de irascibilitate ale lui Finge puteau fi cu uşurinţă considerate rezultatul nesiguranţei naturale a unui om greoi, obişnuit cu constanţa forţelor de câmp, nemulţumit că are de-a face doar cu materie şubredă. Mersul lui în vârful picioarelor (Harlan îşi aducea bine aminte de pasul felin al lui Finge. Adeseori, ridicând privirea de pe hârtiile lui, îl vedea pe Finge stând în faţa lui, scrutându-l cu privirea fără să-l fi auzit apropiindu-se.), nu mai era ceva viclean şi furişat, ci mai degrabă pasul temător şi şovăielnic al cuiva care trăieşte cu teama constantă, chiar dacă inconştientă, că podeaua va ceda sub greutatea lui.
Harlan gândi, cu o condescendenţă plăcută: „Omul nu s-a prea adaptat la Secţia lui. Re-repartizarea ar fi probabil singurul lucru care l-ar ajuta”.
Finge spuse:
— Salut, Tehnician Harlan!
— Salut, Calculator, răspunse Harlan. Finge reluă:
— Se pare că în cei doi ani de când…
— Doi fizio-ani, îl corectă Harlan.
Finge privi în sus, surprins.
— Doi fizio-ani, desigur.
În Eternitate, Timpul nu era ceea ce se credea despre Timp în Universul celălalt, însă corpurile omeneşti îmbătrâneau şi acest lucru dădea măsura de neevitat a Timpului chiar în absenţa fenomenelor fizice semnificative. Din punct de vedere fiziologic, Timpul trecea şi într-un fizio-an al Eternităţii un om îmbătrânea tot atât cât într-un an obişnuit a! Timpului. Cu toate acestea, nici cel mai pedant Etern nu-şi amintea de această distincţie decât foarte rar. Era prea comod să spui „Ne vedem mâine”, sau „Ţi-am simţit lipsa ieri”, sau „Ne vedem săptămâna viitoare”, ca şi cum ar fi existat un mâine sau un ieri sau o săptămână trecută şi în alt fel decât cel fiziologic. Şi instinctele umane erau satisfăcute, măsurându-se activităţile din Eternitate cu o zi arbitrară de 24 de „fizio-ore”, cu o respectare solemnă a zilei şi a nopţii, a unui azi şi a unui mâine.