(Toate gândurile i se învârtejeau în cap, pierdute şi învolburate, legate în asocieri libere, care produceau imagini ciudate, aproape groteşti, dar nu cu totul neplăcute. Noÿs era acum şi mai aproape, zâmbindu-i).
Îi auzi vocea, ca o boare de vânt în trecere.
— Oh, voi, Eternii. Sunteţi atât de misterioşi. Nu vreţi să daţi nimic. Fă-mă Eternă!
Vocea ei era acum un sunet care nu se lega în cuvinte separate, doar un sunet cu modulaţie delicată care i se insinua în minte.
Voia, dorea fierbinte să-i spună: Eternitatea nu este o distracţie, doamnă! acolo muncim! Muncim să proiectăm toate detaliile tot-Timpului, de la începuturile Eternităţii până acolo unde Pământul este pustiu şi încercăm să proiectăm toate posibilităţile infinite ar-fi-putut-fi şi să alegem un ar-fi-putut-fi mai bun decât este şi să hotărâm unde în Timp putem face o schimbare măruntă care să-l transforme pe este în ar-putea-fi şi obţinem un nou este şi căutăm un nou ar-putea-fi, mereu şi mereu şi tot aşa de când Vikkor Mallansohn a descoperit Câmpul Temporal, în Secolul 24, departe în Timp, în Primitivul 24, şi a făcut posibilă înfiinţarea Eternităţii în Secolul 27, misteriosul Mallansohn, pe care nimeni nu îl cunoaşte şi care a pus bazele Eternităţii, într-adevăr, şi noul ar-putea-fi mereu şi mereu şi…
Scutură din cap, însă volbura gândurilor nu se opri, făcând pauze şi salturi şi mai ciudate, inegale, până când se sparse într-o explozie bruscă de iluminare, care persistă o secundă strălucitoare, apoi se stinse.
Acest moment îl paraliză. Căută să-l prindă, dar fugise. Băutura cu aromă de mentă?
Noÿs era acum şi mai aproape, cu faţa ei nu prea clară în ochii lui. Îi putea simţi părul atingându-i obrazul şi vălul cald, uşor, al răsuflării. Ar fi trebuit să se retragă, însă — ciudat, ciudat — îşi dădu seama că nu vrea.
— Dacă aş fi făcută Eternă… îi spuse şoptit, aproape la ureche, deşi cuvintele de-abia se auzeau, acoperite de bătăile inimii lui. Buzele ei erau umede, depărtate. Nu ţi-ar plăcea?
Nu ştia ce voia ea să spună, însă, dintr-o dată, nici nu-i mai păsă. Flăcări păreau să-l cuprindă. Întinse braţele stângaci, pe dibuite. Ea nu i se împotrivi, ci se topi şi se făcu una cu el.
Totul se întâmplă ca într-un vis, ca şi cum i s-ar fi întâmplat altcuiva. Nu era atât de respingător, cum îşi imaginase întotdeauna că trebuie să fie. Şi avu revelaţia, ca un şoc, că nu era respingător deloc.
Chiar şi după aceea, când ea se aplecă deasupra lui, cu ochi catifelaţi, zâmbind uşor, el simţi că trebuie să întindă mâna şi să-i mângâie părul umed, cu o încântare lentă, tremurătoare. Acum părea cu totul alta în ochii lui. Nu era o femeie, nici măcar o individualitate. Era, deodată, un aspect al lui. Era, într-un fel nou, neaşteptat, o parte din el însuşi.
Diagrama spaţio-temporală nu cuprindea nimic din toate acestea, dar Harlan nu simţea nici o vină. Doar gândul la Finge ridica în pieptul lui o emoţie puternică. Şi nu era vină. Nicidecum.
Era satisfacţie, chiar triumf.
În pat, Harlan nu putu să doarmă. Vârtejurile îi dispăruseră din cap, dar mai era încă faptul că, pentru prima oară în viaţa lui de adult, împărţea patul cu o femeie.
Îi putea auzi răsuflarea uşoară şi, în strălucirea ultra-voalată la care fusese redusă lumina interioară a pereţilor şi tavanului, îi putea vedea trupul ca doar o simplă umbră lângă el.
Nu trebuia decât să mişte mâna ca să simtă căldura şi moliciunea cărnii ei, şi nu îndrăznea s-o facă, ca să nu o trezească din orice vis ar fi putut avea. Era ca şi cum ea ar fi visat pentru amândoi, s-ar visa pe ea şi pe el şi tot ce se întâmplase, ca şi când trezirea ei le-ar fi gonit din existenţă pe toate.
Era un gând care părea o frântură din celelalte gânduri ciudate, neobişnuite, pe care le avusese doar cu puţin înainte…
Fuseseră gânduri stranii, survenite într-un moment suspendat între sens şi nonsens. Încercă să le prindă din nou şi nu putu. Şi deodată i se păru că este foarte important să le prindă. Căci, cu toate că nu-şi putea aminti amănuntele, îşi aducea aminte că, pentru o clipă doar, înţelesese ceva. Nu era sigur ce era acel ceva, însă era învăluit în claritatea nepământească a celui pe jumătate adormit, când ceva dincolo de ochiul şi mintea muritorului pare deodată să se trezească.
Neliniştea lui crescu. De ce nu-şi putea aminti? Fusese doar atât de aproape.
Pentru moment, chiar şi fata adormită de lângă el se îndepărtase în hinterlandul gândurilor sale.
Îşi spuse: „Dacă urmăresc şirul… mă gândeam la Realitate şi Eternitate… da, şi Mallansohn, şi Novicele!”.
Se opri aici. De ce Novicele? De ce Cooper? Nu se gândise la el.
Şi dacă nu se gândise, de ce să-i vină acum în minte tocmai Brinsley Sheridan Cooper?
Se încruntă! Care era adevărul care le lega pe toate? Ce încerca să găsească? Ce-l făcea să fie aşa de sigur că era ceva de găsit?
Harlan simţi fiori reci, pentru că, odată cu aceste întrebări, o sclipire a acelei iluminări de mai înainte păru să apară orizonturilor minţii sale şi acum aproape că ştiu.
Îşi ţinu respiraţia, nu o grăbi. Las-o să se apropie.
Las-o să vină.
Şi în liniştea nopţii, o noapte deja atât de unic importantă în viaţa lui, îi apărură o explicaţie şi o interpretare a evenimentelor, cărora, în momente mai lucide, mai normale, nu le-ar fi dat crezare nici o clipă.
Lăsă gândul să scoată muguri şi să înflorească, să crească până când văzu că explica o sută de detalii ciudate, care altfel nu rămâneau decât… ciudate.
Va trebui să facă investigaţii, să verifice, ajuns înapoi în Eternitate, însă în inima sa era deja convins că deţinea un secret formidabil de care nu trebuia să ştie.
Un secret care îmbrăţişa întreaga Eternitate!
PROIECTANTUL-DE-VIEŢI
Din noaptea aceea din 482, în care cunoscuse atâtea lucruri, trecuse o lună de fizio-timp. Acum, dacă făcea calculul după timpul obişnuit, era cu aproape 2.000 de secole în viitorul lui Noÿs Lambent, încercând, printr-un amestec de constrângere şi convingere, să afle care ar fi soarta ei într-o nouă Realitate.
Era mai rău decât amoral, dar trecuse de stadiul în care i-ar fi păsat de aşa ceva. În fizio-luna care trecuse devenise, în proprii săi ochi, un nelegiuit. Acest fapt nu se mai putea ascunde în nici un fel. Poate că, dacă va ajunge la un compromis, nu va mai fi un criminal, şi făcând aceasta nu avea decât de câştigat.
Acum, începându-şi manevrele criminale (nu făcea nici un efort să găsească o exprimare mai blândă), stătea la bariera dinaintea Secolului 2456. Intrarea în Timp era mult mai complicată decât simpla trecere între Eternitate şi tunelurile navelor. Pentru a se intra în Timp, coordonatele care fixau regiunea dorită de pe Pământ trebuiau reglate cu minuţiozitate şi momentul dorit în Timp precizat în cadrul secolului. În ciuda tensiunii interioare, Harlan manevra comenzile cu uşurinţa şi siguranţa rapide ale cuiva cu multă experienţă şi mult talent.
Se trezi în camera maşinilor pe care o văzuse mai înainte pe monitor, în Eternitate. În acest fizio-moment, Sociologul Voy se afla în siguranţă în faţa ecranului, supraveghind aşteptata Atingere a Tehnicianului.
Harlan nu se grăbea. Încăperea va rămâne goală în următoarele 156 de minute. Pentru mai multă siguranţă, diagrama spaţio-temporală nu îi acorda decât 110 minute, lăsând următoarele 46 ca marjă obişnuită de 40%. Marja era lăsată pentru orice eventualitate, dar un Tehnician nu trebuia, în general, să se folosească de ea. Un „consumator de marjă” nu rămânea mult timp Specialist.