— Consiliului Atottemporal nu-i prea arde zilele astea de schimbări în politica elementară. Ştii doar ce zvonuri circulă.
— Da… sigur, sunt ocupaţi cu o chestiune importantă. Ori de câte ori trebuie să se eschiveze de la ceva, se împrăştie zvonuri cum că sunt ocupaţi cu o chestiune importantă.
(Dacă l-ar fi lăsat inima, Harlan ar fi zâmbit la auzul acestor cuvinte).
Feruque stătu câteva clipe pe gânduri şi apoi izbucni:
— Ceea ce nu înţeleg cei mai mulţi este că serul anti-cancer nu este puiet de pom sau motor-de-câmp. Ştiu că fiecare sămânţă de molid trebuie analizată pentru a nu declanşa efecte adverse asupra realităţii, dar anti-cancerul implică întotdeauna o viaţă de om, ceea ce este de o sută de ori mai complicat.
Gândeşte-te. Câţi oameni mor anual de cancer în fiecare Secol care nu are seruri anti-cancer de un fel sau altul. Îţi poţi închipui câţi dintre pacienţi vor să moară. Aşa că guvernele Temporale din fiecare Secol înaintează în permanenţă cereri Eternităţii, de genuclass="underline" „Vă rugăm frumos…”, să le trimitem 75.000 de fiole de ser, în numele oamenilor cu cazuri grave, care sunt de o importanţă vitală pentru culturile lor, se anexează datele biografice.
Voy dădu repede din cap:
— Ştiu. Ştiu.
Însă Feruque nu renunţa la înverşunarea lui.
— Aşa că citeşti datele biografice şi fiecare om e un erou. Fiecare om este o pierdere ireparabilă pentru lumea lui. Şi atunci analizezi. Vezi ce s-ar întâmpla cu Realitatea dacă fiecare din ei ar trăi şi, în numele Timpului, dacă diferite combinaţii de oameni ar trăi. În ultima lună am analizat 572 de astfel de cereri. Şaptesprezece, fii atent, şaptesprezece Proiecte-de-Vieţi s-au dovedit a nu însemna Schimbări de Realitate nedorite. Bagă de seamă, în nici unul din cazuri o posibilă Schimbare avantajoasă de realitate, însă consiliul a hotărât ca serul să fie acordat cazurilor neutre. Din omenie, ştii. Aşa că luna asta se vindecă exact 17 oameni, din diverse Secole. Şi ce se întâmplă? Sunt Secolele mai fericite? Nici să nu-ţi treacă prin gând! Un om se vindecă şi o duzină, în aceeaşi ţară şi în acelaşi Timp, nu. Toată lumea spune: „De ce tocmai acela?” Poate că cei netrataţi au un fond mai bun, poate că sunt filantropi cu obraji trandafirii şi iubiţi de toţi, în timp ce acela pe care l-am vindecat îşi burduşeşte mama în vârstă sub ochii vecinilor, atunci când face o pauză cu bătutul copiilor. Ei habar n-au despre Schimbările de Realitate şi nici nu le putem spune. Ne băgăm singuri în bucluc, Voy, dacă Consiliul Atottemporal nu hotărăşte să verificăm toate cererile şi să le aprobăm doar pe cele care au ca rezultat o Schimbare de Realitate avantajoasă. Asta-i tot. Ori vindecarea lor este un bine făcut omenirii, ori la loc comanda. Să ne învăţăm să nu mai spunem „Nu face nici un rău…”
Sociologul ascultase cu o expresie ca de uşoară durere întipărită pe faţă, şi acum spuse:
— Dacă tu ai avea cancer…
— Asta este o remarcă stupidă, Voy. Pe asta ne bazăm noi deciziile? În cazul acesta, n-ar mai exista nici o Schimbare de Realitate. Întotdeauna o păţeşte vreun fraier, nu-i aşa? Şi dacă ai fi tu fraierul acela, atunci?
Şi încă ceva. Adu-ţi aminte că de fiecare dată când declanşăm o Schimbare de Realitate este din ce în ce mai greu să găseşti una şi mai bună care să-i urmeze. În fiecare fizio-an, şansa ca o Schimbare secundară să fie negativă creşte. Aceasta înseamnă că proporţia indivizilor pe care-i putem vindeca scade oricum. Şi va continua întotdeauna să scadă, într-o zi, vom ajunge să nu mai putem vindeca decât un individ pe fizio-an ţinând cont chiar şi de cazurile neutre. Ţine minte asta.
Harlan îşi pierdu orice urmă de interes. Aceasta era problema tipică a procesului. Psihologii şi Sociologii, în rarele lor studii de interior al Eternităţii, o numeau identificare. Oamenii se identificau cu Secolul de care erau legaţi profesional. Conflictele lui deveneau, mult prea adesea, propriile lor conflicte. Eternitatea lupta cu demonul identificării cu toate forţele de care dispunea. Nimeni nu era repartizat într-o Secţie mai aproape de două Secole de propriul său cămin temporal, pentru ca identificarea să fie astfel mai dificilă. Se preferau Secole cu culturi deosebit de diferite de cele ale căminelor for Temporale. (Pe Harlan îl duse gândul la Finge şi Secolul 482). Mai mult, repartiţiile lor erau schimbate imediat ce reacţiile le deveneau suspecte. (Harlan nu ar fi dat o smochină din Secolul 50 pe şansele lui Feruque de a-şi menţine postul aici mai mult de încă un fizio-an).
Şi totuşi oamenii cedau tentaţiei identificării dintr-un dor prostesc de un cămin în Timp (dorinţa-de-Timp, toată lumea o ştia). Pentru anumite motive, aceasta se întâmpla cel mai des în Secole care cunoşteau zborul spaţial. Era o problemă care trebuia cercetată şi chiar ar fi fost, dacă nu ar fi existat acea împotrivire cronică a Eternităţii de a-şi întoarce privirea spre sine însăşi.
Cu o lună înainte, poate că Harlan l-ar fi dispreţuit pe Feruque ca pe un sentimental ostentativ, un nătărău arţăgos care-şi alina durerea de a vedea aparatele electro-gravitice pierzându-şi importanţa într-o nouă Realitate rostind invective la adresa celor din alte Secole care cereau ser anti-cancer.
Poate că i-ar fi făcut şi raport. Ar fi fost de datoria lui. În reacţiile acestui om nu se mai putea avea încredere.
Acum însă nu mai putea s-o facă. Simţea chiar simpatie pentru el. Propria lui crimă era cu mult mai mare.
Şi cât de uşor îi era să zboare cu gândul înapoi la Noÿs.
În noaptea aceea, somnul îl învinsese în sfârşit şi se trezise în lumina dimineţii, într-o strălucire care pătrundea prin pereţii translucizi, de jur împrejur, încât i se păruse că s-a trezit pe un nor pe cerul aburos la zorilor.
Noÿs râdea de el.
— E nemaipomenit ce greu mi-a fost să te trezesc.
Prima mişcare reflexă a lui Harlan a fost să caute un aşternut inexistent. Apoi îşi aminti totul şi o privi fără s-o vadă, cu obrajii în flăcări. Cum ar trebui el să se simtă acum? Apoi îi veni altceva în minte şi se ridică brusc în capul oaselor.
— Nu e trecut de unu, nu-i aşa? Sfinte Timp!
— Nu este decât unsprezece. Ai în faţă micul dejun şi o grămadă de timp.
— Mulţumesc, mormăi el.
— Comenzile pentru duş sunt reglate şi hainele sunt gata pregătite.
Ce ar fi putut spune?
— Mulţumesc, mormăi din nou.
Evită privirea ei pe tot timpul mesei. Ea stătea în faţa lui, fără să mănânce, cu bărbia îngropată în palmă, părul întunecat, pieptănat şi adus într-o singură parte şi genele neînchipuit de lungi.
Urmărea fiecare gest al lui, în timp ce el ţinea ochii plecaţi şi voia să dea de urma ruşinii arzătoare pe care ştia că ar trebui s-o simtă.
Ea spuse:
— Unde te duci la ora unu?
— Meci de aerobal, bolborosi el. Am bilet.
— A, jocul cu mingea de cauciuc. Şi am pierdut întregul sezon din cauza saltului peste timp, ştii. Şi cine va câştiga, Andrew?
Se simţi ciudat de slab la auzul numelui său mic. Dădu scurt din cap şi încercă să pară sobru. (Altă dată îi era atât de uşor).
— Dar cu siguranţă că ştii. Ai examinat întreaga perioadă, nu-i aşa?
În mod normal, ar fi trebuie să păstreze un ton negativ, plat şi rece, însă îi explică, încet:
— A trebuit să acopăr o mulţime de Spaţiu şi de Timp. Nu cunosc mici lucruri exacte, cum ar fi scorurile de meciuri.
— Nu vrei să-mi spui, asta-i tot.
Harlan nu-i răspunse. Înfipse tacâmul într-un fruct, mic, zemos, şi-l ridică, întreg, la gură. După un moment, Noÿs spuse: