— Înainte de a veni, ai văzut ce s-a întâmplat pe aici?
— Fără amănunte, N-Noÿs (numele ei îi trecu cu greutate printre buze).
Fata spuse, încetişor:
— Nu ne-ai văzut pe noi? Nu ai ştiut tot timpul că… Harlan se bâlbâi.
— Nu, nu, pe mine nu m-am putut vedea. Eu nu sunt în Real … Nu sunt aici până când nu vin. Nu pot să-ţi explic.
Era de două ori tulburat; mai întâi, că ea vorbea despre asta. Apoi, fusese cât pe aici să-i scape cuvântul „Realitate”, cel interzis cu cea mai mare străşnicie, dintre toate cuvintele, să fie rostit în conversaţiile cu Temporalii.
Ea ridică sprâncenele şi ochii i se rotunjiră, puţin uimiţi.
— Ţi-e ruşine?
— Ce am făcut noi nu este bine.
— De ce nu?
Şi în Secolul 482, întrebarea ei era perfect nevinovată.
— Eternii nu au voie să… ?
Întrebarea era pusă pe un ton de glumă, ca şi cum ar fi întrebat dacă Eternii nu aveau voie să mănânce.
— Nu folosi cuvântul, spuse Harlan. De fapt, într-un fel, nu avem voie.
— Atunci nu le spune. Eu nu le spun nimic.
Înconjură masa şi i se aşeză în braţe, îndepărtând măsuţa cu o mişcare lină şi prelungă a coapsei. Pe moment el înţepeni, ridică mâinile într-un gest care poate ar fi vrut să o ţină la distanţă. Dar nu reuşi. Ea se aplecă şi îi sărută buzele şi nimic nu mai păru ruşinos. Nimic din ceea ce însemna el şi Noÿs.
Nu era sigur când a început, pentru prima oară, să facă ceva ce un Observator, din punct de vedere etic, nu avea dreptul să facă. Începu să facă speculaţii asupra naturii problemei care implica Realitatea curentă şi pe cea a Schimbării de Realitate care va fi elaborată.
Nu moravurile libere ale Secolului, nu ectogeneza, nu matriarhatul nemulţumeau Eternitatea. Toate acestea existaseră şi în Realitatea precedentă şi Consiliul Atottemporal le privise cu destulă îngăduinţă. Finge spusese că era vorba de ceva foarte subtil.
Asta însemna că şi Schimbarea va trebui să fie foarte subtilă şi va trebui să implice grupul pe care îl Observa. Cel puţin atâta părea evident. Va implica aristocraţia, înstăriţii, clasele superioare, beneficiarii sistemului.
Ceea ce îl neliniştea era că o va implica, în mod cert, pe Noÿs.
În cele trei zile care îi mai rămâneau pe diagramă trăi ca într-un nor din ce în ce mai gros, care îi întuneca până şi bucuria pe care i-o dădea prezenţa lui Noÿs.
Ea îl întrebă:
— Ce s-a întâmplat? O clipă, ai părut atât de diferit de cel care erai în Eter în locul acela. Nu mai erai atât de ţeapăn. Acum pari preocupat. Asta pentru că trebuie să te întorci?
— În parte.
— Trebuie?
— Trebuie.
— Şi cui i-ar păsa dacă ai întârzia? Harlan aproape că zâmbi.
— Nu le-ar face plăcere să întârzii, răspunse, gândindu-se însă cu jind la marja de două zile pe care i-o îngăduia diagrama.
Ea regla comenzile unui instrument muzical care scotea acorduri moi şi complicate din propriile măruntaie creatoare, răspândind note pe coarde lovite la întâmplare: întâmplarea înclina balanţa în favoarea unor combinaţii plăcute, prin formule matematice complicate. Muzica nu se putea repeta, aşa cum nu se repetă fulgii de zăpadă, şi, ca şi ei, avea o frumuseţe de o esenţă superioară.
Prin hipnoza sunetelor, Harlan o privea lung pe Noÿs şi gândurile i se încolăciră strâns în jurul ei. Ce va deveni ea în noua distribuire? Negustoreasă de peşte, muncitoare în fabrică, mamă a şase copii, grasă, urâtă, bolnavă? Orice ar fi fost, nu-şi va mai aminti de el. Într-o nouă Realitate, el nu ar mai fi o parte din viaţa ei. Şi orice ar fi atunci, nu va mai fi Noÿs.
Nu iubea doar o fată. (Ciudat folosea cuvântul „a iubi” pentru întâia oară în gândurile lui şi nici măcar nu se oprea destul pentru ca să contemple această noutate şi să se minuneze de ea). Iubea un complex de factori: felul în care îşi alegea hainele, mersul, vorbirea, schimbările de expresie. În elaborarea lor, intrase un sfert de Secol de viaţă şi experienţă într-o Realitate dată. Ea nu fusese Noÿs a lui în Realitatea precedentă de acum un fizio-an. Nu va mai fi Noÿs a lui în noua Realitate.
Noua Noÿs ar putea fi, în mod plauzibil, mai bună, în mai multe feluri, dar un lucru era sigur. El o voia pe această Noÿs de aici, cea pe care o vedea în această clipă, cea a acestei realităţi. Dacă avea defecte, vroia şi aceste defecte.
Ce putea face?
Îi veniră în minte mai multe alternative, toate ilegale. Una dintre ele era să afle natura Schimbării şi să determine, cu precizie, cum o va afecta pe Noÿs.
Nu puteai, oricum, fi sigur că…
O tăcere de moarte îl smulse pe Harlan din reveria sa. Se afla, din nou, în biroul Proiectantului-de-Vieţi. Sociologul Voy îl privea cu coada ochiului. Capul de mort al lui Feruque era înclinat către el.
Şi tăcerea era penetrantă.
Îi trebui un moment ca să-şi dea seama. Doar un moment. Totalizatorul îşi încetase chicotitul.
Harlan sări în picioare.
— Ai răspunsul, Proiectant-de-Vieţi.
Feruque privi la foiţele din mâna lui.
— Mda, sigur. Cam ciudat, aş spune.
— Vrei să mi le dai? întrebă Harlan şi întinse mâna, care îi tremura vizibil.
— Nu-i nimic de văzut. Asta este ciudat.
— Ce vrei să spui cu „nimic”?
Harlan îl fixă pe Feruque cu ochii care, deodată, începură să-l usture, până când locul proiectantului fu luat de o umbră lungă, îngustă.
Vocea seacă a Proiectantului-de-Vieţi era subţire.
— Femeia nu există în noua Realitate. Nici o modificare de personalitate. Dispare, asta-i tot. Complet. Am verificat şi alternativele până la Probabilitatea 0,0001. Nu se încadrează nicăieri. De fapt — şi-şi frecă obrazul cu nişte degete lungi, osoase — cu combinaţia de factori pe care mi-ai dat-o, nu prea văd cum s-a încadrat şi în vechea Realitate.
Harlan de-abia auzi.
— Dar… dar Schimbarea era atât de neînsemnată.
— Ştiu. O combinaţie stranie de factori. Vrei foiţele? Mâna lui Harlan se închise peste ele, fără să le simtă. Noÿs dispărută? Noÿs inexistentă? Cum se putea?
Simţi o mână pe umăr şi vocea lui Voy îi răsună în ureche:
— Nu te simţi bine, Tehnician?
Mâna se retrase, ca şi cum i-ar fi părut deja rău de contactul involuntar cu corpul unui Tehnician.
Harlan înghiţi în sec şi, cu un efort, îşi veni în fire.
— Mă simt bine. Vrei să mă conduci până la navă?
Nu trebuia să-şi arate sentimentele. Trebuia să se poarte ca şi cum ar fi fost doar ceea ce spusese el că este, o simplă investigaţie teoretică. Trebuia să ascundă faptul că inexistenţa lui Noÿs în noua Realitate îl copleşea cu un flux aproape fizic de exaltare pură, cu o fericire aproape de nesuportat.
PRELUDIUL CRIMEI
Harlan păşi în navă în Secolul 2456 şi privi în urmă ca să fie sigur că bariera care despărţea tunelul de Eternitate era în stare perfectă şi că Sociologul Voy nu îl urmărea cu privirea, în aceste ultime săptămâni îşi formase obiceiul, mişcarea automată, de a se uita întotdeauna peste umăr, cu repeziciune, ca să se asigure că în spatele lui, în sau lângă navă, nu se află nimeni.
Apoi, deşi se găsea deja în 2456, Harlan regla comenzile navei pentru sus-Timp. Urmări cu privirea înşiruirea cifrelor pe temporometru Deşi se succedau cu o asemenea rapiditate, încât nu se puteau distinge, timp de gândire era destul.