Cât de mult schimba lucrurile descoperirea Proiectantului-de-Vieţi! Cât de mult se schimbase însăşi natura crimei lui!
Şi totul avea tangenţă cu Finge. Expresia îi atrase atenţia cu aliteraţia sa ridicolă şi cadenţa ei apăsătoare i se învârtejea ameţitor prin creier: Tangenţă cu Finge. Tangenţă cu Finge…
De la întoarcerea sa în Eternitate, după zilele petrecute cu Noÿs în 482, Harlan evitase orice contact personal cu Finge. Eternitatea şi sentimentul de vinovăţie îl învăluiseră în acelaşi timp. Călcarea jurământului făcut la luarea în primire a postului, care părea fără importanţă în 482, căpăta în Eternitate o însemnătate enormă.
Trimisese raportul prin curierul aerian, impersonal, şi el se dusese la încăperile rezervate personalului. Avea nevoie să se gândească la toate, să câştige timp pentru a examina şi a se obişnui cu noua direcţie pe care o luase eul lui.
Dar nu-l lăsă Finge. Luă legătura cu el la mai puţin de o oră după ce raportul fusese codificat pentru destinaţia corectă şi introdus în dispozitivul curierului.
Figura Calculatorului îl privea fix de pe ecranul Comunicatorului. I se auzi vocea:
— Mă aşteptam să te găsesc în biroul tău.
— Am trimis raportul, domnule. Nu are importanţă unde aştept o nouă misiune.
— Da? Finge scrută sulul de hârtie pe care-l avea în mână, ţinându-l sus, privind cruciş la schema perforaţiilor.
— Nu pare deloc a fi complet, continuă. Pot să-ţi fac o vizită? Harlan ezită un moment. Omul era superiorul lui şi dacă i-ar refuza auto-invitaţia, în acest moment, ar fi mirosit a nesupunere. I-ar fi strigat parcă vina, i se păru, şi conştiinţa lui sângerândă, dureroasă, nu-i îngăduia aşa ceva.
— Veţi fi binevenit, Calculator, îi răspunse rigid.
Moliciunea dulceagă a lui Finge aducea o notă discordantă de epicureanism în încăperile austere în care locuia Harlan. Secolul 95, căminul temporal al lui Harlan, vădea tendinţe spartane în mobilarea camerelor şi Harlan nu-şi pierduse niciodată întrutotul înclinaţia pentru acest stil. Scaunele tubulare de metal aveau o suprafaţă simplă de furnir, făcut să imite în mod artificial structura lemnului (fără prea mare succes, însă). Într-unul din colţurile încăperii se afla o mobilă mică ce reprezenta o şi mai mare distanţare de obiceiurile timpurilor.
Ochiul lui Finge fu atras de ea din prima clipă.
Puse un deget gras şi moale pe ea, pentru a-i examina modelul.
— Ce material este acesta?
— Lemn, domnule!
— Veritabil? Lemn adevărat? Uimitor! Presupun că în căminul tău temporal se foloseşte lemnul!
— Da.
— Înţeleg. Nu există reguli care să interzică asta, Tehnician — îşi şterse de praf, pe cusătura pantalonilor, degetul cu care atinsese obiectul — dar nu ştiu dacă este recomandabil să te laşi afectat de cultura căminului temporal. Adevăratul Etern adoptă cultura care îl înconjoară, oricare ar fi ea. Eu nu cred, de exemplu, să fi mâncat cu o ustensilă pe bază de energie de mai mult de două ori în cinci ani. (Oftă.) Şi totuşi întotdeauna mi s-a părut neigienic să laşi mâncarea să se atingă de materie, dar nu mă las. Nu mă las.
Privirea i se întoarse asupra obiectului de lemn, însă acum îşi ţinea ambele mâini la spate.
— Ce este? La ce foloseşte?
— Este o bibliotecă, răspunse Harlan.
Simţi o clipă impulsul de a-l întreba pe Finge cum se simte acum când îşi ţine mâinile în siguranţă la spate. Nu i s-ar fi părut mai igienic să aibă şi hainele şi corpul făcute din câmpuri de energie pure şi imaculate?
Finge ridică din sprâncene.
— O bibliotecă. Atunci obiectele acestea de pe rafturi trebuie să fie cărţi…
— Da, domnule.
— Specimene autentice?
— În întregime, Calculator. Le-am adus din Secolul 24. Cele câteva pe care le am aici datează din Secolul 20. Dacă… dacă vreţi să vă uitaţi pe ele, v-aş ruga s-o faceţi cu grijă. Paginile au fost restaurate şi impregnate, dar nu sunt din folie. Trebuie mânuite cu mare grijă.
— N-o să le ating. N-am nici cea mai mică intenţie să le ating, îmi închipui că au pe ele praf original din secolul 20. Cărţi adevărate! (Râse.) Cu pagini de celuloză? Parcă aşa ai spus.
Harlan dădu afirmativ din cap.
— Celuloză modificată printr-un tratament de impregnare pentru a nu se deteriora.
Deschise gura pentru a respira adânc, forţându-se să-şi păstreze calmul. Era ridicol să se identifice cu aceste cărţi, să ia o ironie la adresa lor ca fiind îndreptată împotriva lui.
— Îndrăznesc să spun, urmă Finge, că întregul conţinut al acestor cărţi ar putea fi trecut pe doi metri de film şi ar încăpea pe un vârf de deget. Dar ce conţin, de fapt?
— Sunt volume legate ale unei reviste săptămânale de ştiri din Secolul 20.
— Citeşti aşa ceva? Harlan răspunse mândru.
— Acestea sunt doar câteva volume din colecţia mea completă. Nici o bibliotecă din Eternitate nu o poate duplica.
— Da, hobby-ul tău. Îmi aduc aminte acum că mi-ai vorbit odată despre interesul tău pentru Era Primitivă. Mă mir că Educatorul tău ţi-a dat voie să te preocupi de astfel de lucruri. O totală risipă de energie!
Buzele lui Harlan se subţiară. Îşi spuse că omul încerca, în mod deliberat, să-l irite până la a-l scoate din facultăţile sale calme de gândire. În acest caz, nu trebuie lăsat să reuşească, Aşa că spuse, pe un ton egaclass="underline"
— Cred că aţi venit să-mi vorbiţi în legătură cu raportul meu.
— Da, pentru asta am venit.
Calculatorul privi în jur, îşi alese un scaun şi se aşeză cu prudenţă.
— Nu este complet, aşa cum ţi-am spus şi prin Comunicator.
— În ce fel, domnule? (Calm! Calm!)
Lui Finge îi scăpă un zâmbet nervos, răsucit.
— Ce s-a întâmplat şi nu ai trecut în raport, Harlan?
— Nimic, domnule.
Şi, deşi o spusese cu hotărâre, simţea că are o privire vinovată.
— Haide, haide, Tehnician. Ai petrecut mai multe intervale de timp în compania tinerei doamne, Asta dacă ai respectat diagrama spaţio-temporală. Ai respectat-o, sper?
Sentimentul de vinovăţie îl chinuia atât de tare pe Harlan, încât nu putea nici măcar ridica mănuşa acestei provocări directe la adresa competenţei sale profesionale.
Nu putu răspunde decât:
— Am respectat-o.
— Şi ce s-a întâmplat? Nu menţionezi nimic despre întrevederile tale particulare cu această femeie.
— Nu s-a întâmplat nimic important, spuse Harlan, cu buzele arse.
— Ridicol. La vârsta ta şi cu experienţa ta, nu trebuie să-ţi spun eu că nu Observatorul este cel care apreciază ce este important şi ce nu.
Finge nu-l slăbea din ochi pe Harlan. Privirea lui era mai intensă şi mai sfredelitoare decât ar fi permis şirul placid de întrebări.
Harlan înregistră acest amănunt şi nu se lăsă păcălit de vocea blândă a lui Finge, însă, cu toate acestea, simţul datoriei nu-i dădea pace. Un Observator trebuie să raporteze totul. Un Observator nu era decât un pseudopod senzitiv-perceptiv aruncat de Eternitate în Timp. Îşi analiza împrejurimile şi era tras înapoi. În exerciţiul funcţiunii, Observatorul nu avea propria lui individualitate, nu era cu adevărat om.
Harlan începu, în mod aproape automat, nararea evenimentelor pe care le omisese în raport. O făcu cu memoria exersată a Observatorului, reconstituind conversaţiile cuvânt cu cuvânt, redând inflexiunile vocilor şi schimbările de expresie. O făcu cu dragoste, pentru că, povestind, retrăia totul, uitând astfel aproape că o combinaţie între interogatoriul lui Finge şi propriul său simţ vindecat al datoriei îl ducea către recunoaşterea vinii sale.