Acum însă gândurile lui Harlan se întoarseră brusc în prezent, acum se afla cu totul din nou în prezent, privind lung reclamele ţipătoare, neobrăzate din paginile revistei. Se întrebă, cu o emoţie subită: „Erau într-adevăr aceste gânduri cu totul fără sens? Sau se afla pe un drum sinuos care să-l scoată din întunecime şi să-l ducă înapoi la Noÿs?”
Reclame! Un mod de a-i împinge pe îndărătnici să facă ce nici nu au de gând. Ce-i păsa unui fabricant de automobile de teren dacă un anumit individ simţea dorinţa adevărată sau spontană de a-i cumpăra produsul? Dacă virtualul client, partida (acesta era cuvântul) putea fi înduplecat în mod artificial sau ademenit să simtă această dorinţă şi să acţioneze în consecinţă nu era acelaşi lucru?
Atunci ce importanţă avea dacă Noÿs îl iubea din pasiune sau din calcul? Dacă ar fi împreună destul timp, ea ar putea începe să-l iubească. Ar face-o să-l iubească şi, la urma urmei, conta dragostea şi nu motivul ei. Îşi dorea acum să fi citit câteva din romanele din Timp, despre care pomenise Finge cu atâta dispreţ.
Un gând fulgerător îl făcu să încleşteze pumnii. Dacă Noÿs a venit la el, Harlan, pentru a dobândi imortalitatea, nu putea însemna decât că nu… îndeplinise cerinţele pentru acest dar. Deci, nu mai făcuse dragoste cu nici un Etern. Ceea ce însemna că relaţia dintre ea şi Finge nu o depăşise pe cea dintre secretară şi şef. Altfel, ce nevoie ar mai fi avut de Harlan?
Şi totuşi Finge a încercat cu siguranţă. Trebuie să fi făcut o tentativă… (Harlan nu putu completa gândul nici măcar în tainiţa minţii). Finge ar fi putut dovedi pe propria lui persoană existenţa superstiţiei. În orice caz, nu se poate să nu-i fi trecut prin minte acest gând, cu Noÿs lângă el, tentaţie permanentă. Atunci înseamnă că l-a refuzat.
El a trebuit să se folosească de Harlan şi Harlan reuşise. Şi pentru asta, Finge s-a lăsat împins de gelozia lui răzbunătoare să-l tortureze cu ideea că motivaţia lui Noÿs fusese una practică şi că nu o va putea avea niciodată.
Totuşi, Noÿs îl refuzase pe Finge chiar şi având perspectiva vieţii eterne şi îl acceptase pe Harlan. Făcuse, deci, o alegere, cât de mică, în favoarea lui. Deci, nu era totul doar calcul. Sentimentele îşi aveau şi ele rolul lor.
Gândurile lui Harlan se învălmăşeau sălbatic. Emoţia îl copleşea cu fiecare clipă.
Trebuia s-o aibă. Acum. Înainte ca vreo Schimbare de Realitate să aibă loc. Ce-i spusese Finge, în zeflemea? Prezentul nu durează, nici măcar în Eternitate.
Şi, totuşi, nu durează?
Harlan ştiu exact ce are de făcut. Batjocura mânioasă a lui Finge îl împinsese într-o stare de spirit în care era gata de crimă şi replica lui finală, cel puţin, îi dezvăluise natura faptei pe care trebuia s-o comită.
Nu mai pierdu nici o secundă. Îşi părăsi încăperile, plin de agitaţie, de bucurie chiar, fugind aproape, să comită o crimă capitală împotriva Eternităţii.
CRIMA
Nu-l întrebase nimeni nimic şi nimeni nu-l oprise.
Izolarea socială a Tehnicianului avea, totuşi, acest avantaj. Ajunse, prin culoarele navei, la o uşă în Timp şi îi regla mecanismele de comandă. Exista, desigur, posibilitatea ca cineva să treacă pe acolo, cu o misiune oficială, şi să se întrebe de ce era folosită uşa aceea. Ezită, apoi se hotărî să-şi pună sigiliul pe marcaj. O uşă sigilată nu prea atrage atenţia. O uşă nesigilată, în curs de folosire, ar fi o a opta minune a lumii.
Şi iarăşi se putea ca Finge să fie acela care să descopere uşa din întâmplare. Va trebui să-şi asume acest risc.
Noÿs stătea exact aşa cum o lăsase. Trecuseră multe fizio-ore nefericite de când Harlan părăsise Secolul 482 pentru Eternitatea însingurată, însă se întorcea în acelaşi Timp, doar la câteva secunde după ce plecase. Iar de pe capul lui Noÿs nu se clintise nici un fir de păr.
Ea păru surprinsă:
— Ai uitat ceva, Andrew?
Harlan o privi, cu foame parcă, dar nu încercă să o atingă. În minte îi mai răsunau încă cuvintele lui Finge şi nu dorea să rişte un refuz. Spuse, pe un ton rigid, doar atât:
— Trebuie să faci ce-ţi spun.
— S-a întâmplat ceva? De-abia ai plecat. Nici de un minut.
— Nu-ţi face griji.
De-abia se putea opri să nu o ia de mână, să încerce să o calmeze. În loc de asta, îi vorbea aspru, ca şi cum un demon îl împingea să le facă pe toate pe dos. De ce se întorsese de cum rămăsese singur? Nu făcea decât să o tulbure prin această întoarcere, aproape imediat după ce plecase.
(Răspunsul îl ştia. Diagrama spaţio-temporală îi îngăduia o marjă de două zile. Cele mai sigure erau primele părţi ale acestei perioade, când şansele de a fi descoperit erau mai mici. Era o tendinţă firească să le înghesuie cât mai în jos-Timp cu putinţă. Dar era şi un risc nesăbuit. Ar fi putut greşi cu uşurinţă calculele, intrând astfel în Timp înainte de a-l fi părăsit cu câteva fizio-ore în urmă. Şi atunci? Una din primele reguli pe care le învăţase ca Observator era: „O persoană care ocupă două momente în acelaşi Timp ale aceleiaşi Realităţi riscă să se întâlnească cu sine însuşi”. Ceea ce trebuia evitat. De ce? Harlan ştia că nu voia să se întâlnească cu el însuşi. Nu voia să privească în ochii unui alt Harlan, de mai devreme [sau de mai târziu]. În spatele acestui lucru s-ar ascunde un paradox şi ce-i plăcea lui Twissell atât de mult să spună? „Nu există paradoxuri în Timp, dar numai pentru că Timpul le evită, în mod deliberat”.)
În tot timpul în care lui Harlan îi veneau aceste gânduri confuze, Noÿs îl privi lung, cu ochi mari, luminoşi.
Apoi veni lângă el, îi puse mâinile pe obrajii îmbujoraţi şi-i murmură, blând:
— Ai necazuri.
Privirea ei îi păru caldă, iubitoare. Dar cum se putea? Doar obţinuse ce voia. Mai era şi altceva la mijloc? Îi prinse încheieturile mâinilor şi spuse, răguşit:
— O să vii cu mine? Acum? Fără să întrebi nimic? Făcând exact aşa cum îţi spun?
— Trebuie?
— Trebuie, Noÿs. Este foarte important.
— Atunci vin.
O spuse pe un ton obişnuit, ca şi cum primea astfel de cereri zilnic şi accepta de fiecare dată.
La intrarea în navă, Noÿs ezită un moment, apoi păşi la bord.
— Mergem în sus-Timp, Noÿs.
— Asta înseamnă în viitor, nu-i aşa?
Nava bâzâia deja încetişor şi Noÿs de-abia se aşezase când Harlan acţiona pe neobservate contactul de lângă cotul său.
Ea nu avu simptome de ameţeală la începutul acelei indescriptibile senzaţii de „mişcare” prin Timp, aşa cum se temuse Harlan.
Stătea acolo tăcută, atât de frumoasă şi în largul ei, încât, uitându-se la ea, îl încerca o senzaţie de durere şi nu-i păsa câtuşi de puţin că, aducând un Temporal în Eternitate în mod nepermis, comisese o nelegiuire.
— Cadranul acela indică numărul anilor, Andrew?
— Al Secolelor.
— Adică suntem cu o mie de ani în viitor? Deja?
— Întocmai.
— Nu simt nimic deosebit.
— Ştiu.
Ea privi împrejur.
— Dar cum ne deplasăm?
— Nu ştiu, Noÿs.
— Nu ştii?
— Multe lucruri din Eternitate sunt greu de înţeles. Cifrele de pe temporometru urcau. Din ce în ce mai repede, până când deveniră indescifrabile. Harlan fixase cu cotul maneta la maximum. Consumul de energie ar putea alarma oarecum centralele energetice, dar el se îndoia de asta. Nu îl aşteptase nimeni în Eternitate când se întorsese cu Noÿs, aşa că bătălia era pe trei sferturi câştigată. Acum nu mai trebuia decât să o ducă într-un loc sigur. O privi din nou.