— Eternii nu sunt atotştiutori.
— Dar eu nu sunt încă Eternă, murmură ea. Ştiu atât de puţine.
Pulsul lui se acceleră. Încă nu Eternă? Dar Finge spunea… „Opreşte-te aici”, se rugă el de sine însuşi. „Las-o. Doar vine cu ţine. Îţi zâmbeşte. Ce vrei mai mult?” Însă spuse:
— Crezi că Eternii sunt nemuritori, nu-i aşa?
— Doar sunt numiţi Eterni, nu? Şi toată lumea susţine asta. (Îi zâmbi luminos.) Dar nu sunt nemuritori, aşa-i?
— Deci nu crezi asta?
— După ce am stat o perioadă în Eternitate, n-am mai crezut. Oamenii nu vorbeau ca şi când n-ar muri niciodată şi am văzut şi persoane în vârstă.
— Şi totuşi, în noaptea aceea, mi-ai spus că sunt nemuritor. Ea veni mai aproape de el, pe banchetă, zâmbind în continuare.
— M-am gândit: cine ştie?
El întrebă, fără să reuşească să scape de încordarea din glas:
— Ce poate face un Temporal ca să devină Etern? Zâmbetul ei pieri şi poate că doar îşi închipuia el sau poate că într-adevăr obrajii ei se îmbujorară uşor.
— De ce mă întrebi?
— Ca să aflu.
— E o prostie. Prefer să nu vorbesc despre asta.
Privi în jos, la degetele ei subţiri, ale căror unghii sclipeau fără culoare în lumina estompată din tunelul navei. Harlan gândi, distrat şi fără legătură, că, la o petrecere, seara, datorită unui slab flux ultraviolet în lumina ce ieşea din pereţi, unghiile ei puteau avea o strălucire verde, de măr crud, sau stacojie, adâncă, în funcţie de felul în care îşi ţinea mâinile. O fată inteligentă cum era Noÿs putea obţine mai multe nuanţe, care să pară a-i reflecta stările de spirit. Albastru pentru inocenţă, galben aprins pentru râs, violet pentru supărare şi purpuriu pentru pasiune.
O întrebă:
— De ce ai făcut dragoste cu mine?
Ea îşi scutură părul pe spate şi-l privi palidă, serioasă.
— Dacă ţii să ştii, o parte din motiv a fost ideea că o fată poate deveni astfel Eternă. Nu mi-ar părea rău să nu mor niciodată.
— Credeam că nu crezi în asta.
— Nu credeam, dar o fată nu are ce pierde dacă încearcă. Mai ales…
O privea grav, refugiindu-se, din faţa durerii şi dezamăgirii, într-o privire îngheţată, aruncată de la înălţimile moralităţii căminului său temporal.
— Ei, bine?
— Mai ales că oricum doream s-o fac.
— Voiai să faci dragoste cu mine?
— Da.
— De ce cu mine?
— Pentru că îmi plăceai. Pentru că m-am gândit că eşti nostim.
— Nostim!
— Ei, ciudat, dacă aşa îţi place mai mult. Întotdeauna te străduiai atâta să nu te uiţi la mine, dar întotdeauna te uitai. Încercai să mă urăşti şi-mi dădeam seama că mă doreai. Cred că, pe undeva, îmi părea rău pentru tine.
— De ce-ţi părea rău? Simţea că îi ard obrajii.
— Că erai atât de stânjenit că mă doreai. Când este atât de simplu. Îi spui fetei şi atât. E atât de uşor să fii prietenos. Ce rost are să suferi?
Harlan încuviinţă din cap. Moralitatea din 482!
— Îi spui fetei, şi atât, mormăi. Ce simplu. Nimic în plus.
— Desigur că şi fata trebuie să vrea. De cele mai multe ori o doreşte şi ea, dacă nu are pe altcineva. De ce nu? Este foarte simplu.
Era rândul lui Harlan să-şi plece privirea. Bineînţeles, era destul de simplu. Şi nimic anormal. Nu în 482. Cine, în Eternitate, putea să ştie mai bine? Ar fi un prost, un prost desăvârşit şi incurabil, să o întrebe acum despre relaţiile ei anterioare cu alţi bărbaţi. Ar fi fost ca şi cum ar fi întrebat o fată din propriul său cămin temporal dacă a mâncat vreodată în prezenţa unui bărbat şi cum de a îndrăznit. În loc de toate acestea, spuse umiclass="underline"
— Şi ce crezi despre mine acum?
— Că eşti foarte drăguţ, răspunse încetişor, şi că, dacă te-ai destinde vreodată… Nu vrei să zâmbeşti?
— N-am de ce să zâmbesc, Noÿs.
— Te rog. Vreau să văd dacă obrajii tăi pot s-o facă. Să vedem.
Îi puse degetele pe colţurile gurii şi i le împinse în spate. El îşi trase capul, surprins, şi nu-şi putu opri un zâmbet.
— Vezi? Nu te-au durut obrajii. Eşti aproape atrăgător. Cu puţin exerciţiu, stând în faţa oglinzii, zâmbind şi încercând să-ţi aprinzi o scânteie mică în ochi, pariez că poţi fi cu adevărat atrăgător.
Dar zâmbetul, destul de fragil pentru început, dispăruse.
— Am intrat în încurcătură, nu-i aşa? întrebă ea.
— Da, Noÿs. O încurcătură mare.
— Pentru ceea ce am făcut? Tu şi cu mine? În seara aceea?
— Nu chiar.
— A fost vina mea, ştii. O să le-o spun, dacă vrei.
— Niciodată, ripostă Harlan energic. Nu lua asupra ta nici o vină. Nu ai făcut nimic, nimic, pentru care să te simţi vinovată. Este vorba de cu totul altceva.
Noÿs privi, îngrijorată, temporometrul.
— Unde ne aflăm? Nici nu se mai pot vedea cifrele.
— Când ne aflăm, o corectă Harlan, în mod automat. Micşoră viteza şi Secolele deveniră vizibile.
Ochii ei frumoşi se dilatară şi genele i se profilau pe albeaţa pielii.
— Chiar atâta?
Harlan privi indicatorul cu indiferenţă. Arăta Secolele 72.000.
— Sunt sigur că da.
— Dar încotro mergem?
— Înspre când mergem? În sus-Timpul îndepărtat, spuse, morocănos. Cât mai departe, unde nu te vor putea găsi.
În tăcere, priviră cum se înşiruie cifrele. În tăcere, Harlan îşi spuse, iar şi iar, că fata era străină de acuzaţia adusă de Finge. Admisese, deschis, acel adevăr parţial şi mărturisise, la fel de sincer, prezenţa unei atracţii personale.
Noÿs se mişcă şi el privi din nou în sus. Venise lângă el şi, cu un gest hotărât opri nava, cu o frânare foarte bruscă şi periculoasă.
Harlan înghiţi în sec şi închise ochii ca să-i treacă ameţeala.
— Ce s-a întâmplat?
Ea se întunecase la faţă şi, o clipă, nu răspunse.
— Nu vreau să merg mai departe. Cifrele sunt atât de mari. Temporometrul indica 111.394.
Harlan spuse:
— Este destul de departe. Întinse mâna, grav.
— Hai, Noÿs. Acesta va fi căminul tău pentru o vreme.
Rătăciră pe coridoare, mână în mână, ca doi copii. Luminile, pe drumurile principale, erau aprinse şi încăperile întunecate începeau să strălucească viu la atingerea unui contact. Aerul era proaspăt şi în el plutea o însufleţire care, fără să se simtă vreun curent, indica prezenţa ventilaţiei.
— Nu este nimeni pe aici? întrebă Noÿs în şoaptă.
— Nimeni, răspunse Harlan.
Încercase să o spună tare şi hotărât. Dorise să destrame vraja emanată de „Secolele Ascunse”, dar nu reuşise decât să şoptească şi el.
Nici măcar nu ştia cum să se refere la ceva atât de departe în sus-Timp. Să-i spună unu-unu-unu-trei-nouă-patru era ridicol. Trebuia să spui, simplu şi nedefinit, Secolele O sută de mii.
Era o problemă prostească, însă acum, când emoţia zborului trecuse, se trezea singur într-un tărâm al Eternităţii unde nu păşise picior de om şi asta nu-i plăcea. Îi era ruşine, şi faptul că Noÿs era de faţă îl făcea să-i fie de două ori mai multă ruşine, că uşoara răceală din el era provocată de o anume teamă.