— Nu spune asta. Este normal să-ţi pară rău să afli că viaţa nu este atât de temeinică pe cât credeai. Tu şi lumea în care ai trăit puteaţi fi, acum un an, doar o posibilitate vagă, dar ce importanţă are? Tu tot ai amintirile tale, chiar dacă aparţin unei umbre de posibilităţi, nu-i aşa? Îţi aminteşti de părinţii şi de copilăria ta, nu-i aşa?
— Sigur că da.
— Deci e ca şi cum ai fi trăit-o, nu? Nu-i adevărat? Chiar dacă ai trăit-o sau nu!
— Nu ştiu. Trebuie să mă mai gândesc la asta. Dacă şi ziua de mâine este tot o lume de vis, sau o umbră, sau oricum i-ai spune?!
— Atunci ar fi o nouă Realitate, cu o nouă Noÿs, cu amintiri noi. Ar fi ca şi cum nu s-a întâmplat nimic, atâta doar că fericirii umane i s-a mai adăugat ceva.
— Pe mine totuşi asta nu mă mulţumeşte.
— În afară de asta, reluă Harlan repede, pe tine nu te va mai afecta nimic. Va fi o nouă Realitate, dar acum te afli în Eternitate! Nu te vei schimba.
— Dar spuneai că nu are nici o importanţă, spuse Noÿs, posomorâtă. Atunci de ce să te agiţi atât?
Cu o vervă bruscă, Harlan răspunse:
— Pentru că te vreau aşa cum eşti acum. Exact aşa cum eşti. Nu vreau să te schimbi. În nici un fel.
Era gata să-l ia gura pe dinainte şi să-i spună adevărul, că fără mijlocirea acelei superstiţii despre Eterni şi viaţa veşnică, ea nu s-ar fi apropiat niciodată de el.
Ea se uită în jur, uşor încruntată.
— Atunci va trebui să stau aici toată viaţa? Ar fi — cam… singuratic.
— Nu, nu. Nici nu te gândi, spuse el aprins, strângându-i mâinile atât de tare, încât ea tresări. Voi afla identitatea ta în noua Realitate din 482 şi te vei întoarce deghizată, ca să spun aşa. Voi avea grijă de tine. Voi cere permisiunea pentru o legătură oficială şi voi veghea să rămâi aceeaşi, neafectată de Schimbările viitoare. Sunt Tehnician, şi încă unul bun, şi ştiu destule despre Schimbări. Şi mai sunt şi alte câteva lucruri!
Şi se opri. Noÿs întrebă:
— Dar este voie? Adică, poţi lua oameni în Eternitate şi să-i sustragi Schimbărilor? Nu pare prea corect, totuşi, după tot ce mi-ai spus.
Timp de o clipă, Harlan se simţi mărunt şi înfrigurat în golul uriaş al miilor de Secole care-l înconjurau în sus-Timp şi jos-Timp. Timp de o clipă, se simţi foarte departe chiar şi de Eternitate, care îi era singurul cămin şi singura credinţă, respins şi de Timp, şi de Eternitate. Doar femeia pentru care le părăsise pe toate rămăsese lângă el.
Spuse din adâncul sufletului:
— Nu, este o crimă. O crimă foarte mare, de care îmi este groaznic de ruşine. Dar aş face-o din nou, dacă ar fi nevoie, şi încă de nenumărate ori.
— Pentru mine, Andrew? Pentru mine?
Nu-şi ridică privirea ca s-o întâlnească pe a ei.
— Nu, Noÿs, pentru mine. Nu aş putea suporta să te pierd.
— Şi dacă suntem descoperiţi… ?
Harlan ştia răspunsul. Îi ştia încă din acel moment de clarviziune din noaptea aceea din Secolul 482, când Noÿs dormea lângă el. Nici acum, însă, nu îndrăznea să se gândească la cutremurătorul adevăr.
— Nu mă tem de nimeni. Ştiu cum să mă apăr. Ei nici nu-şi imaginează cât de multe ştiu.
INTERLUDIU
Harlan, ducându-se cu gândul înapoi, îşi dădea seama că urmase o perioadă idilică.
În acele fizio-săptămâni se întâmplaseră o sută de lucruri, toate amestecându-se mai târziu în amintirile lui, făcând ca acest interval de timp să pară mai lung decât fusese în realitate. Orele idilice fuseseră, fără îndoială, cele petrecute cu Noÿs, iar ele îmbrăcau restul lucrurilor într-o aură strălucitoare.
Punctul 1: îşi împacheta obiectele personale din Secţia 482, hainele şi filmele, mult îndrăgitele lui volume de periodice din Timpurile Primitive, mânuite cu grijă.
El însuşi urmări îndeaproape întoarcerea acestora în Secţia lui permanentă, 575.
Când ultimul pachet fu ridicat în nava pentru mărfuri, de către personalul de la întreţinere, Finge se afla lângă el.
Alegându-şi cuvinte de o banalitate infailibilă, Finge spuse:
— Deci, ne părăseşti!
Zâmbetul îi era larg, dar îşi ţinea buzele strânse, astfel încât dinţii de-abia i se vedeau. Mâinile îi erau împreunate la spate şi trupul lui îndesat se legăna continuu pe picioarele scurte.
Harlan nu-l privi pe superiorul său. Mormăi indiferent:
— Da, domnule!
— Îi voi raporta Calculatorului Senior Twissell despre modul cu totul satisfăcător în care ţi-ai îndeplinit îndatoririle de Observator în Sectorul 482.
Harlan nu fu în stare să scoată nici măcar un cuvânt ursuz de mulţumire. Rămase tăcut.
Finge urmă, cu o voce brusc coborâtă:
— Deocamdată, nu voi raporta şi recenta ta ieşire violentă împotriva mea.
Şi, cu toate că îşi păstrase zâmbetul şi privirea amabilă, avea un aer de satisfacţie haină.
Harlan ridică brusc privirea şi spuse:
— Cum doriţi, Calculator.
Punctul 2: Se re-instală în Secţia 575.
Îl întâlni pe Twissell aproape imediat. Fu fericit să vadă din nou corpul acela mic şi faţa ridată, de spiriduş bătrân. Fu fericit să vadă până şi cilindrul alb şi fumegând adăpostit între două degete pătate, ridicat cu repeziciune către buze.
— Calculator, îl salută Harlan în felul lor obişnuit. Twissell, care tocmai ieşea din biroul lui, îl privi un moment fără să-l vadă şi fără să-l recunoască. Faţa îi era trasă şi ochii lui obosiţi se căzneau să desluşească ce vedeau.
— Ah, Tehnicianul Harlan. Ţi-ai încheiat misiunea în Secolul 482?
— Da, domnule.
Comentariul lui Twissell sună cel puţin straniu. Îşi privi ceasul, care, ca orice ceas din Eternitate, era reglat să arate fizio-Timpul, arătând data şi ora şi spuse:
— La ţanc, băiete, la ţanc. Minunat. Minunat.
Harlan simţi cum îi tresare inima. Atunci când se văzuseră ultima oară nu ar fi fost în stare să înţeleagă această remarcă. Acum însă crezu că înţelege. Twissell era obosit, altfel poate că nu s-ar fi apropiat atâta de miezul problemei. Sau o fi crezut că remarca lui este atât de încifrată, încât nu are nici o importanţă cât de mult dezvăluie.
Harlan întrebă pe tonul lui cel mai indiferent cu putinţă, ca să nu se observe că remarca lui este legată în vreun fel de cea a lui Twissell.
— Ce mai face Novicele meu?
— E bine, e bine, răspunse Twissell, în aparenţă doar pe jumătate atent la ce spune. Pufăi o dată scurt din tubul de tutun, din ce în ce mai mic, dădu din cap în semn de la revedere şi plecă grăbit.
Punctul 3: Novicele.
Părea mai în vârstă. Când îi întinsese mâna şi îi spusese, „Îmi pare bine că te-ai întors, Harlan” părea să se simtă mult mai matur.
Sau poate doar că, după ce Harlan îl privise înainte mai mult ca pe un elev, Cooper îi apărea acum mai mult decât un Novice, şi anume un instrument foarte important în mâinile Eternilor. În mod normal, crescuse de-acum în ochii lui.
Căută să nu-i arate toate acestea. Se aflau în încăperile lui şi Tehnicianul se odihnea între suprafeţele de porţelan imaculat, bucuros de a fi scăpat de petele încărcate caracteristice Secolului 482. Oricât încerca să facă o legătură între barocul sălbatic din 482 şi Noÿs, nu reuşea decât să îl asocieze cu Finge. Noÿs îi sugera un crepuscul trandafiriu, satinat, şi, în mod straniu, austeritatea goală a Secţiilor Secolelor Ascunse.