Vorbea grăbit, ca şi cum ar fi fost nerăbdător să-şi ascundă gândurile periculoase.
— Ei, Cooper, ce-au mai făcut cu tine cât am fost eu plecat? Cooper râse, îşi netezi, stingherit, cu un deget, mustaţa căzută şi răspunse:
— Tot matematică. Mereu matematică.
— Da? Cred că probleme destul de complicate de-acum.
— Da, destul de avansate.
— Şi cum merge?
— Până acum este suportabil. Îmi vine destul de uşor, îmi place. Dar prea mă îndoapă cu cunoştinţe.
Harlan dădu din cap, cu o anumită satisfacţie.
— Matrici de Câmpuri Temporale şi lucruri de genul ăsta? Însă Cooper, înroşindu-se puţin, se întoarse către volumele rânduite în rafturi şi spuse:
— Hai să ne întoarcem la Primitivi. Aş avea nişte întrebări.
— Despre ce?
— Despre viaţa citadină în Secolul 23. Los Angeles, în special.
— De ce tocmai Los Angeles?
— Este un oraş interesant. Nu credeţi?
— Ba da, dar hai să-l privim mai întâi în Secolul 21. Atunci a atins apogeul strălucirii sale.
— Mai bine… în Secolul 23.
— Bine, de ce nu?
Faţa îi era impasibilă, dar dacă această impasibilitate i-ar fi fost înlăturată, ca un văl, expresia lui ar fi vădit înverşunare. Presupunerea lui, excepţională intuiţie, era mai mult decât o presupunere. Totul se verifica de la sine, cu exactitate.
Punctul 4: Cercetare. Pe două planuri.
Mai întâi, pentru sine însuşi. În fiecare zi parcurgea rapoartele de pe biroul lui Twissell cu o privire scrutătoare. Erau rapoarte despre diversele Schimbări de Realitate planificate sau sugerate. La Twissell, fiind membru al Consiliului Atottemporal, veneau zilnic cópii, şi Harlan ştia că nu-i va scăpa nici una. Căuta în primul rând apropiata Schimbare din 482. În al doilea rând, căuta alte Schimbări, orice alte Schimbări, care ar putea avea vreo fisură, vreun punct nevralgic, o deviere cât de mică de la perfecţiunea cerută, vreun detaliu vizibil pentru ochiul lui experimentat şi talentat de Tehnician.
În cel mai strict sens ai cuvântului, nu îi era îngăduit să studieze rapoartele, dar Twissell nu prea dădea în perioada aceea pe la biroul lui şi nimeni altcineva nu găsi de cuviinţă să se amestece în treburile Tehnicianului lui personal.
Aceasta era doar o parte a cercetărilor sale. Cealaltă se desfăşura în biblioteca Secţiei 575.
Pentru prima oară, se aventură dincolo de acele părţi ale bibliotecii care îi monopolizau de obicei atenţia. În trecut, „bântuise” secţia Istoriei Primitive (foarte săracă, astfel încât majoritatea lucrărilor de referinţă şi materialelor trebuiau căutate în jos-Timpul îndepărtat al mileniului trei, ceea ce era desigur normal). Scotocise mai cu seamă rafturile repartizate Schimbărilor de Realitate, teoriei, tehnicii şi istoriei lor. O colecţie excelentă (cea mai bună din Eternitate, în afara Bibliotecii Centrale, şi asta datorită lui Twissell) pe care o cunoştea în amănunţime.
Acum se plimba curios printre celelalte rafturi cu filme. Pentru întâia dată Observă (cu majusculă, de data aceasta), rafturile rezervate Secolului 575, cu geografiile sale, care difereau de la Realitate la Realitate, de istoriile sale, care erau şi mai variate, şi cu Sociologiile, care variau cel mai mult. Acestea nu erau cărţile sau rapoartele scrise despre acest Secol de către Eterni Observatori sau Calculatori (pe acestea le cunoştea), ci de către Temporali înşişi.
Erau acolo şi operele literare ale Secolului 575 şi acestea îi răscoliră amintirile despre controversele aprinse pe care le auzise, legate de valorile Schimbărilor alternative. Va fi cutare capodoperă influenţată sau nu? Şi dacă da, în ce fel? În ce măsură au afectat Schimbările trecute operele de artă?
Şi atunci, se putea vreodată ajunge la un acord general în privinţa artei? Putea ea fi redusă la termeni cantitativi, care să poată fi evaluaţi mecanic de maşinile de Calculat?
Oponentul principal al lui Twissell în acest domeniu era un Calculator numit August Sennor. Harlan, incitat de acuzaţiile fervente pe care Twissell le aducea celuilalt şi vederilor sale, citise câteva din lucrările lui Sennor şi i se păruseră surprinzătoare.
Sennor întrebase în mod public şi, după părerea lui Harlan, deconcertant, dacă o nouă Realitate nu ar putea conţine o personalitate analogă în sine unei alteia care să fi fost adusă în Eternitate dintr-o Realitate anterioară. Analizase apoi posibilitatea ca un Etern să-şi întâlnească analogul în Timp, cu sau fără ştiinţă, şi făcuse speculaţii asupra consecinţelor în ambele cazuri. (Ceea ce se apropia foarte mult de una din temerile cele mai pregnante ale Eternităţii şi Harlan, cutremurat, purtase discuţia grăbit, simţindu-se nelalocul lui). Şi, desigur, vorbiseră îndelung despre soarta literaturii şi artei în diverse tipuri şi clasificări ale Schimbărilor de Realitate.
Dar Twissell nu admitea replică.
— Dacă valorile artei nu pot fi calculate, ţipa el la Harlan, atunci la ce să ne mai certăm pe subiectul ăsta?
Şi părerile lui Twissell, din câte ştia Harlan, erau împărtăşite de marea majoritate a membrilor Consiliului Atottemporal.
Totuşi, acum, Harlan se oprise în faţa rafturilor rezervate romanelor lui Eric Linkollew, considerat de obicei scriitorul cel mai bun al Secolului 575, şi se minuna. Numără cincisprezece ediţii de „Opere complete” diferite, fiecare, fără îndoială, aparţinând altei Realităţi. Era sigur că fiecare din ele este oarecum deosebită. De exemplu, unul din volume era vizibil mai subţire decât celelalte. O sută de Sociologi trebuie să fi elaborat analize ale diferenţelor dintre ediţii în funcţie de fundalul sociologic al fiecărei Realităţi, câştigând astfel un statut superior.
Harlan trecu apoi la acea aripă a bibliotecii care adăpostea mecanismele şi instrumentaţia diferitelor Secole 575. Multe dintre acestea, după câte ştia Harlan, fuseseră scoase din Timp şi rămăseseră intacte, ca produse ale ingeniozităţii umane, doar în Eternitate. Omul trebuia apărat de propria sa inventivitate tehnică, mult prea neînfrânată. Asta mai înainte de toate. Nu trecea un fizio-an şi, undeva în Timp, tehnologia nucleară îşi şi schimba brusc direcţia către zona primejdiosului şi trebuia să i se imprime un nou curs.
Se întoarse în biblioteca propriu-zisă, la rafturile destinate matematicii şi istoriei matematicii. Degetele lui treceau uşor peste titluri şi, după o oarecare gândire, alese şase cărţi din raft şi le luă cu el.
Punctul 5: Noÿs.
Cel mai important element al acestei perioade, latura ei idilică.
În orele lui libere, după plecarea lui Cooper — când putea, de obicei, să mănânce în singurătate, să citească în singurătate, să doarmă în singurătate, să aştepte în singurătate (sau în linişte) ziua următoare — se ducea pe navă.
Acum mulţumea din toată inima poziţiei Tehnicianului în societate. Era recunoscător, cum nu visase niciodată că ar putea fi, pentru felul în care îl evitau toţi.
Nimeni nu îl întreba dacă are dreptul să folosească nava, nimănui nu-i păsa dacă pornea în sus-Timp sau în jos-Timp. Nu-l urmărea nici un ochi curios, nici o mână nu se întindea să-i ofere ajutor, nici o gură clevetitoare nu-l provoca la vorbă.
Putea pleca unde şi când dorea.
Noÿs îi spuse:
— Te-ai schimbat, Andrew, pe cuvântul meu că te-ai schimbat. O privi zâmbindu-i.
— În ce privinţă, Noÿs?
— Zâmbeşti, nu-i aşa? Asta e una. Nu te priveşti niciodată în oglindă ca să-ţi vezi surâsul?
— Mă tem s-o fac. Mi-aş spune: nu pot fi chiar atât de fericit. Sunt bolnav. Delirez. Sunt închis într-un ospiciu, visez cu ochii deschişi şi nici nu-mi dau seama.