Noÿs se apropie şi-l ciupi.
— Simţi ceva?
Îi trase capul către el, simţindu-se învăluit de părul ei moale, întunecat.
Când se depărtară din nou, ea îi spuse, cu respiraţia tăiată:
— Te-ai schimbat şi aici. Ai făcut progrese enorme.
— Am avut un profesor bun, începu Harlan şi se opri brusc, temându-se să nu-i producă neplăcere la gândul celor care-şi aduseseră contribuţia la formarea unui profesor atât de strălucit.
Dar râsul ei nu păru tulburat de un astfel de gând. Mâncaseră şi ea îi apărea mătăsoasă şi îmbietoare, moale şi caldă în veşmintele pe care i le adusese.
Ea îi urmări privirea şi îşi atinse cu gingăşie rochia, dezlipind-o de îmbrăţişarea moale a coapsei.
— Aş vrea să nu-mi mai aduci nimic, Andrew. Zău că n-ar trebui să-mi mai aduci.
— Nu văd nici un pericol în asta, răspunse el, nepăsător.
— Ba da. Nu fă imprudenţe. Mă pot descurca cu ce am aici până… până când se rezolvă totul.
— De ce să nu ai aici hainele şi lucrurile tale?
— Pentru că nu merită să te duci după ele până la mine acasă, în Timp, şi să fii prins. Şi dacă fac Schimbarea cât timp eşti tu acolo?
Evită, încurcat, răspunsul.
— Nu cred.
Apoi, însufleţindu-se, adăugă:
— Şi apoi am generatorul meu la mână, şi el mă menţine în fizio-Timp, aşa că nici o Schimbare nu mă poate afecta, înţelegi?
Noÿs suspină.
— Nu înţeleg. Nu cred că o să înţeleg vreodată totul.
— Dar nu e greu.
Şi Harlan îi explica şi iar îi explica, cu multă însufleţire! Noÿs asculta cu ochi scânteietori, care nu lăsau niciodată să se vadă clar dacă o interesa pe de-a-ntregul sau o amuza, sau amândouă odată.
Viaţa lui Harlan devenise mult mai bogată. Avea cu cine vorbi, cu cine să discute despre viaţa, faptele şi gândurile lui. Era ca şi cum ea ar fi făcut parte din el, dar o parte suficient de separată pentru a comunica prin viu grai şi nu prin gânduri. Suficient de separată pentru a-i putea da răspunsuri imprevizibile, pornite din raţionamente independente. Cât este de ciudat, gândea Harlan, ca cineva să Observe un fenomen social ca instituţia matrimonială şi totuşi să-i scape un adevăr atât de important. Ar fi putut să prevadă vreodată, de exemplu, că tocmai interludiile pasionate vor fi acelea pe care le va asocia cel mai puţin cu noţiunea de idilă? Ea se cuibări în braţele lui şi-l întrebă:
— Cum mai merge cu matematicile tale?
— Vrei să-ţi arăt ceva din ele?
— Să nu-mi spui că le porţi mereu la tine?
— De ce nu? Drumurile cu nava îmi iau mult timp. N-are nici un rost să-l irosesc.
Se desprinse din îmbrăţişarea ei, scoase un mic video-aparat din buzunar, băgă un film şi zâmbi drăgăstos când ea îl duse la ochi.
Noÿs i-l înapoie scuturând din cap.
— N-am mai văzut niciodată atâtea bucle şi şerpuituri. Tare-aş vrea să pot citi şi eu Intertemporala asta Standard a voastră.
— De fapt, semnele şerpuite, despre care vorbeşti, nu sunt Intertemporala „noastră”, ci doar notaţii matematice.
— Dar tu le înţelegi, nu-i aşa?
Harlan se temea să facă ceva care ar fi putut umbri admiraţia sinceră din ochii ei, dar era nevoit să spună.
— Nu într-atât pe cât aş vrea. Totuşi, am prins destulă matematică pentru a putea obţine ceea ce vreau. Nu trebuie să înţeleg chiar totul ca să pot vedea o spărtură în zid, de-ajuns de mare ca să încapă prin ea o navă de mărfuri.
Aruncă aparatul în aer, îl prinse cu o răsucire a mâinii şi-l puse pe masă.
Ochii lui Noÿs îl urmăriră cu aviditate şi pe Harlan îl fulgeră un gând neaşteptat.
— Sfinte Timp! Dar tu nu poţi citi deloc în Intertemporală, nici chiar dacă ţi-aş aduce un video-aparat!
— Nu, sigur că nu.
— Atunci biblioteca Secţiei de aici nu-ţi foloseşte la nimic. Nu m-am gândit niciodată la asta. Ţi-ar trebui filmele tale din 482.
Ea spuse repede:
— Nu vreau nici unui.
— Le vei avea.
— Pe cuvântul meu că nu le vreau! E o prostie să rişti…
— Le vei avea! repetă el.
Se afla acum pentru ultima oară la graniţa imaterială dintre Eternitate şi locuinţa lui Noÿs, în Secolul 482. Data trecută îşi spusese la fel, că este pentru ultima oară. Schimbarea era acum aproape iminentă, lucru pe care nu i-l spusese lui Noÿs, dintr-un respect pe care-l avea pentru sentimentele oricui, cu atât mai mult pentru cele ale fiinţei iubite.
Îi fusese totuşi uşor să hotărască această incursiune suplimentară. Făcea parte din bravură, ca s-o impresioneze pe Noÿs, aducându-i cărţile-film din gura leului, şi parte dintr-o dorinţă zgândăritoare (cum suna expresia Primitivă?): „Să pârlească barba regelui Spaniei”, dacă se putea referi astfel la Finge-cel-cu-obrazul-neted.
Şi apoi, va mai avea, probabil, ocazia să savureze atmosfera sinistru-atrăgătoare a unei case condamnate.
O simţise şi înainte, când folosise marja de timp îngăduită de diagramele spaţio-temporale. O simţise pe când rătăcea prin camere, adunând haine, mici obiecte de artă, recipiente ciudate şi lucruri de pe masa de toaletă a lui Noÿs.
Acolo pătrunsese şi se îmbibase liniştea sumbră a unei Realităţi condamnate, de dincolo de simpla absenţă fizică a sunetului. Harlan nu-i putea imagina analogul într-o nouă Realitate. Ar fi putut fi o casă mică în zona suburbană, sau o clădire cu camere de închiriat pe o stradă din oraş. Terenul luxuriant, ca un parc, pe care se înălţa, ar putea fi înlocuit de un maidan cu tufişuri şi arbuşti rebeli. Sau ar putea rămâne aproape neschimbată. Şi (pe Harlan îl emoţiona acest gând) ar putea fi sau nu locuită de analogul lui Noÿs.
Pentru el casa era deja o stafie, un spectru prematur, care începuse să bântuie încă dinainte de a muri. Şi pentru că aceste ziduri însemnau pentru el foarte mult, îşi dădu seama că-i pare rău de agonia casei şi-i plângea soarta.
O singură dată doar, în cinci incursiuni, auzise un sunet care tulburase liniştea încăperilor. Se afla în cămară, unde, bucuros că tehnologia respectivei Realităţi şi a Secolului făcuse să dispară moda servitorilor şi-l scăpase de o problemă, alesese câteva borcane cu conserve şi tocmai se gândea că a luat destule pentru un singur drum şi că Noÿs va fi cu adevărat bucuroasă să întrerupă monotonia regimului său bogat, dar uniform, pe care i-l punea la dispoziţie Secţia — cu alimente cu care era ea obişnuită. Râsese chiar tare la gândul că, nu cu mult timp înainte, considerase că ea are un mod de alimentare cu totul decadent.
Exact în mijlocul unui hohot de râs auzise o bufnitură, un zgomot distinct. Îngheţă.
Sunetul venise de undeva din spatele lui, şi, în momentul de surpriză în care încremenise pe loc, îi veniră în minte mai întâi pericolul mai puţin important, al unui spărgător, şi apoi primejdia mai mare a unui Etern făcând investigaţii.
Dar nu putea fi un spărgător. Întreaga perioadă a diagramei spaţio-temporale, cu marjă de timp cu tot, fusese „curăţată” cu multă grijă şi aleasă dintre alte perioade similare de Timp datorită lipsei factorilor perturbatori. Pe de altă parte, el declanşase o microschimbare (poate că nu chiar atât de „micro”), sustrăgând-o pe Noÿs.
Cu inima zvâcnind, se forţă să se întoarcă. I se păru că uşa din spatele lui se închisese chiar atunci, parcurgând ultimul milimetru până la perete.
Îşi reprimă impulsul de a o deschide, de a căuta prin casă. Cu delicatesele lui Noÿs în braţe, se întoarse în Eternitate şi aşteptă eventualele repercusiuni timp de două zile, înainte de a se aventura în sus-Timpul îndepărtat. Repercusiunile nu veniră şi, în cele din urmă, uită cu totul de incident.