Acum însă, în timp ce regla comenzile ca să intre în Timp pentru ultima oară, întâmplarea îi reveni în minte. Sau poate că îl urmărea gândul la Schimbarea care era foarte aproape acum. Mai târziu, întorcându-se la acest moment, simţi că primul sau cel de-al doilea gând fuseseră cele care îl făcuseră să greşească comenzile. Altă scuză nu exista.
Greşeala nu se văzu imediat. Încăperea fusese aleasă corect şi Harlan păşi direct în biblioteca lui Noÿs.
Devenise de-acum destul de decadent el însuşi pentru a nu fi dezgustat de exagerarea cu care erau elaborate casetele filmelor. Literele titlurilor se împleteau într-un filigran complicat, până când deveneau deosebit de atrăgătoare, dar total ilizibile. Era un triumf al esteticii asupra utilităţii.
Harlan luă câteva cărţi de pe rafturi, la întâmplare, şi fu surprins. Unul din titluri suna astfeclass="underline" „Istoria social-economică a timpurilor noastre”.
Aceasta era oarecum o latură a lui Noÿs la care se gândise prea puţin. Nu era, evident, proastă şi cu toate acestea lui nu-i trecuse niciodată prin minte că ar putea s-o intereseze şi lucruri serioase. Avu impulsul de a răsfoi puţin „Istoria social-economică”, dar se răzgândi. Va găsi volumul în biblioteca Secţiei 482, oricând va dori. Cu siguranţă că Finge pustiise, cu luni înainte, bibliotecile acestei Realităţi pentru dosarele Eternităţii.
Puse filmul deoparte, trecu restul în revistă, alese lucrările de ficţiune şi câteva din ceea ce părea non-ficţiune uşoară. Acestea şi două video-aparate de buzunar. Le puse pe toate cu grijă într-o geantă de voiaj.
Acela fu momentul în care auzi, din nou, un zgomot în casă. De data aceasta nu mai era doar o părere. Nu mai era un zgomot scurt, făcut de cine ştie ce. Era râsul unui om, al unui bărbat. Nu era singur în casă.
Nici nu-şi dădu seama când scăpă geanta din mână. Timp de o secundă confuză, nu putu gândi decât că a fost prins!
ÎN CAPCANĂ
Totul, deodată, i se păruse inevitabil. Era cea mai cumplită şi dramatică ironie. Intrase în Timp pentru o ultimă dată, îi dăduse lui Finge peste nas pentru ultima oară, ulciorul mersese la apă pentru ultima dată. Şi tocmai acum trebuia să fie prins.
Oare Finge fusese cel care râdea?
Cine altcineva ar fi pornit pe urmele lui, ar fi aşteptat în tăcere, stând în camera cealaltă, având o izbucnire de veselie?
Atunci… totul era pierdut? Şi pentru că în momentul acela chinuitor era sigur că pierduse totul, nu se mai gândi să fugă din nou sau să încerce să se întoarcă din nou în Eternitate. Acum îl va înfrunta pe Finge.
La nevoie, îl va omorî.
Harlan porni către uşa de după care se auzise râsul, cu pasul furişat şi hotărât al celui ce ucide cu premeditare. Deconecta semnalul automat al uşii şi o împinse cu mâna. Patru centimetri. Cinci. Fără un sunet.
Omul din încăperea de alături era întors cu spatele. Silueta îi era prea înaltă pentru a fi Finge şi acest fapt pătrunse în mintea lui tulburată şi-i opri înaintarea.
Apoi, ca şi cum paralizia care părea să fi pus stăpânire pe amândoi se ridica încetul cu încetul, celălalt se întoarse, centimetru cu centimetru.
Harlan nu mai văzu niciodată sfârşitul mişcării. Profilul celuilalt nu ajunsese încă în raza lui vizuală când, luptându-se cu un val subit de groază, cu o ultimă fărâmă de voinţă, se trase înapoi din uşă. Propriul mecanism, şi nu el, o închise fără un sunet.
Se dădu înapoi bâjbâind. Nu putea respira decât trăgând violent aerul în piept, înghiţindu-l şi împingându-l apoi afară, în timp ce inima îi bătea nebuneşte ca şi cum ar fi încercat, disperată, să-i părăsească trupul.
Finge, Twissell şi întreg Consiliul laolaltă nu l-ar fi putut deconcerta atât. Ceea ce îl dezarmase nu era frica de ceva fizic, ci mai degrabă groaza de natura accidentului.
Strânse mulţimea de cărţi-filme într-o grămadă informă şi reuşi, după două încercări neizbutite, să nimerească ieşirea spre Eternitate. Păşi peste prag, picioarele purtându-l mecanic. Găsi, fără să ştie cum, drumul către Secolul 575 şi apoi către încăperile sale personale. Statutul său de Tehnician, din nou preţuit, din nou apreciat, îl salvă din nou. Puţinii Eterni pe care îi întâlni se traseră în mod automat deoparte, privind drept peste capul lui.
Pentru el, asta era un mare noroc, pentru că nu era în stare să-şi şteargă de pe faţă expresia funebră pe care şi-o simţea, nici să-şi recapete culoarea şi suflul. Dar ei nu-i dădură atenţie şi Harlan mulţumi Timpului şi Eternităţii şi oricărui element orb intrat în jocul destinului.
Nu recunoscuse cu totul înfăţişarea celuilalt bărbat din casa lui Noÿs, dar îi ştia, înspăimântător de sigur, identitatea. Prima oară când auzise un zgomot în casă, el, Harlan, tocmai râdea şi ceea ce-i tăiase râsul fusese o bufnitură, ceva greu care căzuse în camera de alături. A doua oară cineva râsese în camera alăturată şi el, Harlan, scăpase geanta cu cărţi-filme. Prima oară el, Harlan, se întorsese şi nu mai văzuse decât o uşă închizându-se. A doua oară el, Harlan, închisese o uşă în timp ce un străin se întorcea.
Se întâlnise cu sine însuşi!
În acelaşi Timp şi în aproape acelaşi loc, el şi eul său anterior cu câteva fizio-zile se aflaseră faţă în faţă. Greşise comenzile, le reglase pentru un moment în Timp, pe care îl folosise deja, şi el, Harlan, s-a văzut pe el, Harlan.
Se întoarse la munca lui, umbra groazei planând deasupra-i zile în şir. Îşi blestemă laşitatea, dar asta nu servi la nimic.
Şi, într-adevăr, din acel moment, începu degringolada. Putea să delimiteze cu precizie Marea Cumpănă a Schimbării. Momentul-cheie fusese cel în care reglase comenzile pentru ultima intrare în 482, şi, într-un fel sau altul, le reglase greşit. Din acea clipă toate merseseră foarte, foarte prost.
Schimbarea de Realitate din Secolul 482 se desăvârşi exact în acea perioadă plină de deznădejde şi nu făcu decât să o accentueze. În ultimele două săptămâni găsise trei Schimbări de Realitate propuse, care conţineau mici imperfecţiuni, iar acum alesese una din ele şi totuşi nu se putea hotărî să treacă la acţiune.
Alese Schimbarea de Realitate 2456 — 2781, V-5, pentru anumite motive. Dintre cele trei, era cea mai distanţată în sus-Timp, cea mai îndepărtată. Eroarea era minimă, dar importantă pentru viaţa omenirii. Era nevoie, deci, doar de o călătorie rapidă până în secolul 2456 pentru a afla natura analogului lui Noÿs în noua Realitate, printr-o măruntă tactică de şantaj.
Se simţea însă descurajat de experienţa lui recentă. Această amendare, uşor ameninţătoare, nu i se mai părea un lucru simplu. Şi odată găsit analogul lui Noÿs? Să-l înlocuiască cu analogul Noÿs, să o facă femeie cu ziua, croitoreasă, muncitoare? Cu siguranţă. Dar ce să facă, atunci, cu analogul? Cu soţul pe care l-ar putea avea? Familia? Şi copiii?
Până acum nu se gândise la toate acestea. Le evitase. Ajunge până în ziua în care…
Dar acum nu se mai putea gândi la altceva.
Când se trezi chemat de Twissell, cu vocea lui obosită dar întrebătoare, puţin uimită, Harlan zăcea ascuns în camera lui, urându-se de moarte.
— Ce-i cu tine, Harlan, eşti bolnav? Cooper mi-a spus că ai lipsit la mai multe ore de discuţie.
Harlan căută să-şi şteargă tulburarea de pe figură.
— Nu, Calculator Twissell. Sunt doar puţin obosit.
— Ei, asta este de înţeles, în orice caz, băiete. Apoi zâmbetul i se voală mai mult ca niciodată.