— Da.
— Şi nu aţi adus-o la cunoştinţa Consiliului Atottemporal?
— Nu.
— De ce? întrebă cu voce aspră Voy.
— Foarte puţine persoane ar fi putut evita această greşeală. Am simţit că o pot corecta înainte de a se fi produs vreo stricăciune. Şi aşa am şi făcut. De ce să merg mai departe?
— … vă mulţumesc, Tehnician Harlan. V-aţi purtat ca un prieten. Greşeala Secţiei, care, aşa cum spuneţi, era practic inevitabilă, ar fi arătat nejustificat de rău într-un dosar.
După o secundă, continuă.
— Desigur, având în vedere modificările de personalitate urmărite de această Schimbare a Realităţii, moartea în prealabil a câtorva persoane era prea puţin importantă.
Harlan gândi detaşat: „Nu pare cu adevărat recunoscător. Probabil că se simte jignit, dacă se gândeşte mai mult, o să se simtă şt mai jignit că a fost scăpat de la o discreditare de un Tehnician. Dacă aş fi fost Sociolog, mi-ar fi strâns mâna, dar nu dă el mâna cu un Tehnician. Apără moartea prin asfixiere a unei duzini de oameni, dar nu ar atinge un Tehnician”. Şi pentru că aşteptarea apariţiei resentimentelor celuilalt s-ar fi putut dovedi fatală, Harlan spuse imediat:
— Sper că recunoştinţa dumneavoastră se va întinde până la a face Secţia să mă ajute într-o mică problemă.
— O mică problemă?
— O chestiune de Proiectare a Vieţii. Am aici datele necesare. Am de asemenea datele unei Schimbări de Realitate sugerate pentru Secolul 482. Vreau să ştiu efectul Schimbării asupra schemei probabile a unui anume individ.
— Nu sunt foarte sigur că vă înţeleg, spuse încet Sociologul. Desigur că aveţi mijloacele de a face aceasta în propria dumneavoastră Secţie…
— Da. Totuşi, este vorba de o cercetare particulară, care nu vreau să apară încă în rapoarte. Ar fi greu să realizez asta în Secţia mea fără…
Schiţă un gest ca o concluzie nesigură la fraza neterminată.
— Deci, nu vreţi să se facă pe căi oficiale.
— Vreau o rezolvare confidenţială. Un răspuns confidenţial.
— Dar este nereglementar. Nu pot fi de acord. Harlan se încruntă.
— Nu mai nereglementar decât omisiunea mea de a raporta greşeala dvs. Consiliului Atottemporal. Aici nu aţi avut obiecţii. Dacă vom fi strict reglementari într-un caz, trebuie să fim la fel de exigenţi şi de reglementari şi în celălalt. Mă înţelegeţi, cred.
Expresia feţei lui Voy dovedea că înţelegea. Întinse mâna.
— Pot să văd documentele?
Harlan se destinse puţin. Principalul obstacol fusese trecut. Privi cu atenţie cum capul Sociologului se pleca asupra foilor pe care le adusese.
Sociologul vorbi doar o dată.
— Pe Timp, este o schimbare de Realitate mică. Harlan profită de ocazie şi improviza.
— Este. Prea mică, cred. De aici porneşte problema. Se află sub diferenţa critică şi am ales pentru test un individ. Nu ar fi evident, diplomatic să folosesc aparatura Secţiei noastre până nu sunt sigur că am dreptate.
Voy se ridică în picioare.
— Îl voi da unuia din Proiectanţii mei de Viaţă, Totul va rămâne între noi. Înţelegi, totuşi, că aceasta nu înseamnă crearea unui precedent.
— Desigur.
— Şi dacă nu aveţi nimic împotrivă, aş dori să supraveghez materializarea Schimbării de Realitate. Sper că ne veţi face onoarea de a conduce personal Schimbarea Minimă Necesară.
Harlan încuviinţă din cap.
— Îmi voi asuma deplina responsabilitate.
Două din ecranele din camera de vizionare erau în funcţiune. Inginerii le reglaseră la coordonatele Spaţiale şi Temporale exacte şi părăsiseră încăperea. Harlan şi Voy erau singuri între pereţii sclipitori. (Sistemul de pelicule moleculare era perceptibil, chiar ceva mai mult decât atât, însă Hartan privea ecranele).
Ambele imagini erau imobile. Ar fi putut fi scene dintr-o lume moartă, căci înfăţişau momente matematice ale Timpului.
Una din imagini avea culori aprinse, naturale: sala maşinilor din interiorul a ceea ce Harlan ştia că este o navă spaţială experimentală. O uşă se închidea şi un pantof strălucitor, dintr-un material roşu, semi-transparent, se vedea în spaţiul rămas. Nu se mişca. Dacă imaginea ar fi putut surprinde şi firele de praf din aer, nici ele nu s-ar fi clintit.
Voy spuse:
— Timp de două ore şi 36 de minute după momentul din imagine, această sală a maşinilor va rămâne goală. În Realitatea curentă, vreau să spun.
— Ştiu, murmură Harlan.
Îşi punea mănuşile şi ochii lui ageri memorau deja poziţia recipientului în şirul său, numărau paşii până la el, căutând poziţia optimă în care să-l mute. Aruncă o privire rapidă la celălalt ecran.
Dacă sala maşinilor, fiind în serie descrisă ca „prezentă”, în relaţie cu acea Secţie a Eternităţii în care se aflau acum, se vedea clar, în culori naturale, cealaltă scenă — aproximativ 25 de Secole în „viitor” — avea strălucirea albăstrie a tuturor imaginilor „viitorului”.
Era un port spaţial. Un cer albastru, adânc, clădiri de metal gol cu nuanţe albăstrii înălţându-se pe un pământ verde-albastru. În prim-plan apărea un cilindru de o formă ciudată, cu fundul convex. În spate se mai vedeau alte două, asemănătoare. Toate trei îşi îndreptau în sus vârfurile crăpate, despicătura muşcând adânc în corpul navei.
Harlan se încruntă.
— Sunt ciudate.
— Electro-gravitice, spuse Voy. 2481 este singurul Secol care întrebuinţează zborul spaţial electro-gravitic. Fără propulsoare, fără elemente nucleare. Un mecanism care-ţi furnizează plăcere estetică. Ce păcat că trebuie să-l Schimbăm. Păcat.
Privirea lui stăruia asupra lui Harlan cu o dezaprobare vădită.
Buzele lui Harlan se strânseră. Dezaprobare, desigur! De ce nu? Doar el era Tehnicianul.
Un Observator fusese cel care adusese amănunte asupra consumului de droguri. Un Statistician fusese cel care demonstrase că Schimbările recente făcuseră să crească rata consumului de droguri, care acum era mai mare decât în toată Realitatea umană curentă. Vreun Sociolog, probabil însuşi Voy, interpretase acest fenomen prin prisma profilului psihologic al unei societăţi. În sfârşit, vreun Calculator elaborase Schimbarea de Realitate necesară pentru a se diminua consumul de droguri până la un nivel acceptabil şi a descoperit şi un efect secundar: zborul spaţial electro-gravitic va avea de suferit. O duzină, o sută de oameni din fiecare categorie a Eternităţii îşi aduseseră contribuţia aici.
Însă, în final, intervenea un Tehnician, aşa ca el. Urmând indicaţiile ieşite din colaborarea tuturor celorlalţi, el trebuia să fie cel care să iniţieze cu adevărat Schimbarea de Realitate. Şi atunci toţi ceilalţi îi vor arunca priviri, pline de o acuzare arogantă, care vor spune: „Tu, şi nu noi, ai distrus acest lucru frumos.” Şi pentru acest motiv îl vor condamna şi îl vor evita. Vor lăsa să cadă vina lor pe umerii lui şi-l vor dispreţui.
Harlan spuse tăios:
— Nu navele contează. Pe noi ne preocupă aceştia. „Aceştia” erau oamenii, apărând micşoraţi pe lângă nava spaţială, aşa cum Pământul şi societăţile lui au fost întotdeauna micşorate de dimensiunile fizice ale zborului spaţial.
Oamenii, în acest caz, erau parcă grupuri de marionete. Mâinile şi picioarele minuscule erau ridicate în poziţii artificiale, prinse în momentul îngheţat al Timpului.
Voy ridică din umeri.
Harlan îşi potrivea micul generator de câmp de la încheietura mâinii stângi.
— Să terminăm odată!
— O secundă. Vreau să intru în legătură cu Proiectantul-de-Vieţi ca să aflu cât va dura rezolvarea problemei dumneavoastră. Vreau să termin şi cu cealaltă chestiune.