— Ai auzit că Secolul 482 a fost Schimbat?
— Da, răspunse Harlan scurt.
— Finge m-a sunat şi a cerut să ţi se comunice că Schimbarea a reuşit pe deplin.
Harlan ridică din umeri şi deveni conştient de ochii lui Twissell privindu-l lung şi aspru de pe monitorul Comunicatorului. Neliniştit, întrebă:
— Da, Calculator?
— Nimic, răspunse Twissell şi, poate din cauza poverii anilor, mulţi şi grei pe umerii lui, vocea îi era inexplicabil de tristă. Mi s-a părut că vrei să-mi spui ceva.
— Nu, nu am nimic de spus.
— Bine, atunci ne vedem mâine la deschidere, în sala Calculatoarelor, băiete. Eu am multe să-ţi spun.
— Da, domnule, răspunse Harlan.
Rămase, câteva minute lungi, cu privirea fixată pe ecranul acum gol. Sunase aproape ca o ameninţare. Finge îl sunase pe Twissell, aşadar. Oare ce-i spusese lui Twissell şi acesta nu menţionase? Însă o ameninţare deschisă era exact ce îi trebuia. Să te războieşti cu o maladie a spiritului era ca şi cum ai sta pe nisipuri mişcătoare şi ai încerca să le domini bătându-le cu un băţ. Să te războieşti cu Finge era însă cu totul altceva. Harlan îşi aminti de arma pe care o avea la îndemână şi, pentru prima oară de câteva zile, simţi că-şi redobândeşte o parte din încrederea în sine.
Era ca şi cum o uşă se închisese şi o alta se deschisese. Harlan deveni pe atât de febril activ pe cât fusese de inert până atunci. Făcu o incursiune în Secţia 2456 şi îl determină pe Sociologul Voy să-i îndeplinească dorinţa întocmai.
Se descurcase perfect. Obţinuse informaţia căutată.
Şi chiar mai mult decât căutase. Mult mai mult. Aparent, încrederea în sine îi era răsplătită. Un proverb al căminului său temporal spunea:
— Apucă urzica cu hotărâre şi ea va deveni ciomagul cu care să-ţi baţi duşmanul.
Pe scurt Noÿs nu avea analog în noua Realitate. Nici un fel de analog. Îşi va putea ocupa locul în noua societate în modul cel mai discret şi convenabil cu putinţă, sau va putea rămâne în Eternitate. Nu va mai exista nici un motiv pentru care să i se refuze legătura, în afară de argumentul foarte teoretic că încălcase legea — şi ştia foarte bine cum să-l contracareze.
Aşa că se repezise în sus-Timp ca să-i ducă lui Noÿs vestea cea mare, să se bucure de acest succes nevisat, după câteva zile groaznice de eşec aparent.
Şi, în acel moment, nava se opri.
Nu-şi încetinise mersul. Pur şi simplu se oprise.
Dacă mişcarea s-ar fi derulat de-a lungul vreuneia din cele trei dimensiuni ale spaţiului, o oprire atât de bruscă ar fi zdrobit nava, i-ar fi adus metalul la incandescenţă, l-ar fi transformat pe Harlan într-o grămadă de oase sfărâmate şi carne crudă, sfârtecată.
Dar nu-l făcu decât să se îndoaie de ameţeală şi greaţă, sub povara durerilor interne.
Când îşi recăpăta vederea, bâjbâi până la temporometru şi-l cercetă cu privirea înceţoşată. Arăta 100.000.
Într-un fel, asta îl sperie. Era o cifră prea rotundă.
Se întoarse febril către comenzi. Unde era greşeala?
Nimic însă nu părea în neregulă, ceea ce îl înspăimântă şi mai tare. Nimic nu trăsese în jos maneta de comandă. Rămăsese bine reglată pe sus-Timp. Nici un scurt-circuit. Toate ecranele indicatoare se aflau în zona neagră de siguranţă. Nici o scădere de tensiune. Acul minuscul care marca un consum constant de mega-mega-coulombi arăta calm că energia era consumată, în continuare, în ritmul obişnuit.
Atunci, ce oprise nava?
Încet, ezitând, Harlan atinse maneta de comandă, îşi încleştă mâna pe ea. O împinse în zona neutră şi acul indicator al consumului de energie coborî la zero.
Răsuci maneta în cealaltă direcţie. Acul indicator se ridică din nou şi de data aceasta temporometrul reluă şirul Secolelor în jos-Timp.
Jos-Timp, jos-Timp — 99.983, 99.972, 99.959…
Harlan răsuci din nou maneta. Din nou în sus-Timp. Încet. Foarte încet.
Apoi — 99.985, 99.993, 99.997, 99.998, 99.999, 100.000…
Barieră! Nici un pic peste 100.000. Energia Novei Sol se consuma în tăcere, într-un ritm incredibil, dar fără nici un folos.
Se îndepărtă şi mai mult în jos-Timp. Se repezi, vâjâind din nou în sus. Buuuum!!!
Dinţii îi erau încleştaţi, buzele strânse, respiraţia şuierătoare. Se simţea ca un prizonier izbindu-se înnebunit de gratiile celulei.
Când se opri, după încă vreo câteva astfel de ciocniri, nava se afla tot la 100.000. Atât, nu mai departe.
Va schimba nava! (Dar nici gândul acesta nu-i trezea mari speranţe.)
În tăcerea pustie a Secolului 100.000, Andrew Harlan păşi afară din navă şi alese alt tunel, altă navă, la întâmplare.
Un minut mai târziu, cu maneta de comandă în mână, privea deznădăjduit la cifra 100.000 şi ştia că nici pe acolo nu putea trece.
Turba de mânie! Acum! Tocmai acum! Când lucrurile se întorseseră în favoarea lui, în mod atât de neaşteptat, să-l aştepte un dezastru atât de neprevăzut. Blestemul clipei în care greşise intrarea în 482 îl mai urmărea deci.
Împinse sălbatic maneta în jos, apăsând-o la maximum, fixând-o acolo. Cel puţin, într-un fel, acum era liber, liber să facă tot ce voia. Odată ce o izolaseră pe Noÿs în spatele unei bariere, departe de el, ce-i mai puteau face? De ce s-ar mai teme?
Ajunse la secţia 575 şi ieşi vijelios din navă, cu un dispreţ total faţă de tot ce-l înconjura, un dispreţ cum nu mai simţise niciodată. Se îndreptă către biblioteca Secţiei, fără să vorbească cu nimeni, fără să privească pe nimeni. Luă ceea ce căuta fără să se uite împrejur ca să vadă dacă fusese observat. Ce-i mai păsa?
Înapoi la navă, din nou în jos-Timp. Ştia exact ce are de făcut. Privi, în treacăt, ceasul cel mare care măsura Fizio-timpul Standard, numărând zilele şi delimitând cele trei schimburi egale de activitate din cursul unei fizio-zile.
Finge trebuia să se afle acum în încăperile sale particulare, ceea ce era cu atât mai bine.
Când ajunse la Secţia 482, Harlan se simţea ca stăpânit de febră. Gura îi era uscată, fără viaţă. Simţea o durere în piept. Dar mai simţea şi forma tare a armei sub cămaşă şi o ţinea bine, într-o parte, sub cot, şi asta era singura senzaţie care conta.
Calculatorul Asistent Hobbe Finge ridică privirea spre Harlan şi surpriza din ochii lui făcu încet loc îngrijorării.
Harlan îl privi un timp în tăcere, lăsând să-i crească îngrijorarea, aşteptând să o vadă transformată în spaimă. Păşi uşor, rotindu-se în jurul lui Finge, interpunându-se între el şi monitorul Comunicatorului.
Finge era pe jumătate dezbrăcat, gol până la brâu.
Pieptul îi era acoperit cu păr rar, era moale şi umflat, aproape ca de femeie. Pântecele i se revărsa peste curea.
Arată lipsit de demnitate, îşi spuse Harlan cu satisfacţie, lipsit de demnitate şi respingător. Cu atât mai bine.
Îşi vârî mâna dreaptă sub cămaşă, apucând arma strâns.
— Nu m-a văzut nimeni, Finge, aşa că nu mai privi spre uşă. Nu vine nimeni. Îţi dai seama că ai de-a face cu un Tehnician. Ştii ce înseamnă asta?
Vorbele sunau sec. Observa, mânios, că ochii lui Finge nu vădeau teamă, ci doar îngrijorare. Întinse chiar mâna după cămaşă şi, fără un cuvânt, începu s-o îmbrace.
Harlan continuă:
— Ştii care este privilegiul unui Tehnician? N-ai fost niciodată Tehnician, n-ai de unde să ştii. Asta presupune că nimeni nu urmăreşte unde te duci sau ce faci. Toţi întorc capul şi se străduiesc atâta să nu te vadă, încât ajung să reuşească. Aş putea, de exemplu, să mă duc la biblioteca Secţiei, Finge, şi să iau orice lucrare curioasă mi-ar da prin cap, în timp ce bibliotecarul se îngroapă cu totul în hârţoagele lui şi nu vede nimic. Pot să mă plimb pe coridoarele rezidenţiale ale Secolului 482 şi oricine trece pe lângă mine se dă la o parte şi mai târziu va jura că nu a văzut pe nimeni. Într-atâta le este reflexul de puternic. Îţi dai seama deci că pot să fac tot ce vreau, să merg unde vreau. Pot să intru în apartamentele personale ale Calculatorului Asistent al unei Secţii, să-l forţez, cu arma la tâmplă, să spună adevărul şi nu se va găsi nimeni care să mă oprească.