În ultimul său gând despre sine se văzu ca un erou, revoluţionar al societăţii, cu Noÿs lângă el, apoi se scufundă, în sfârşit, într-un somn fără vise…
Îl trezi semnalul de la uşă, care parcă îi şoptea cu o nerăbdare răguşită. Îşi adună gândurile până la a fi în stare să privească la ceasul mic de lângă pat şi gemu…
Sfinte Timp. După toate astea, mai dormise şi prea mult.
Reuşi să atingă butonul corect, şi vizorul pătrat de pe uşă deveni transparent. Nu recunoscu faţa, dar a oricui ar fi fost, era autoritară.
Deschise uşa şi omul, purtând ecusonul portocaliu al Administraţiei, păşi înăuntru.
— Tehnicianul Andrew Harlan?
— Da, Administrator. Ai treabă cu mine? Administratorul nu păru deloc incomodat de beligeranţa ascuţită a întrebării.
— Aveţi o întâlnire cu Calculatorul Senior Twissell?
— Da. Şi?
— Sunt aici ca să vă informez că aţi întârziat. Harlan se holbă la el.
— Despre ce este vorba? Nu eşti din 575, nu-i aşa?
— Secţia mea este 222, replică celălalt, glacial. Administratorul Asistent Arbut Lemm. Răspund de aranjamente şi încerc să evit o nervozitate neoportună datorată nesocotirii înştiinţărilor oficiale făcute prin Comunicator.
— Ce aranjamente? Ce nervozitate? Despre ce este vorba? Ascultă, am mai avut şedinţe cu Twissell. Este superiorul meu. Nu-i nici o nervozitate în asta.
O privire surprinsă trecu rapid peste studiata lipsă de expresie pe care Administratorul o păstrase până acum pe chip.
— Nu aţi fost informat?
— Despre ce?
— Cum despre ce?! O subcomisie a Consiliului Atottemporal se întruneşte aici în 575. Tot locul, din câte mi s-a spus, a răsunat de această veste ore în şir.
— Şi vor să mă vadă? Şi, imediat ce întrebă, gândi: „Sigur că vor să mă vadă. Despre ce altceva ar discuta în întrunire dacă nu despre mine?”
Înţelese acum amuzamentul Calculatorului Junior din seara precedentă, în faţa camerei lui Twissell. Calculatorul ştia despre întrunirea proiectată şi îl amuza să vadă că un Tehnician s-ar putea aştepta ca Twissell să-l primească la o asemenea oră. „Foarte amuzant”, îşi spuse Harlan cu amărăciune.
Administratorul continuă.
— Eu am ordinele mele. Nu ştiu nimic mai mult. Apoi, încă surprins: Chiar n-aţi auzit nimic de toate astea?
— Tehnicienii, replică Harlan sarcastic, duc o viaţă retrasă.
Încă cinci în afară de Twissell! Toţi Calculatori Seniori, nici unul Etern de mai puţin de 35 de ani!
Cu şase săptămâni mai înainte, Harlan ar fi fost copleşit de onoarea de a lua masa cu un astfel de grup, amuţit de combinaţia de responsabilitate şi putere pe care o reprezentau. I-ar fi apărut în de două ori mărimea lor naturală.
Acum însă îi erau adversari, mai rău, judecători. Nu avea timp să fie impresionat. Trebuia să-şi elaboreze strategia.
Poate nu ştiu că el a aflat că o au pe Noÿs. N-ar putea să fi aflat decât dacă Finge le-a spus de ultima întâlnire cu el. Dar chiar şi la lumina zilei, era mai încredinţat ca oricând că Finge nu era omul care să anunţe în public că a fost insultat şi băgat în sperieţi de un Tehnician.
Părea recomandabil, deci, ca Harlan să-şi păstreze deocamdată acest atu, să-i lase pe ei să facă primul pas, să spună primele cuvinte care ar însemna o înfruntare pe faţă.
Nu păreau să se grăbească. ÎI priveau placid pe deasupra unui dejun frugal, ca şi cum ar fi fost un specimen neinteresant expus, pe un plan de forţă, de nişte repulsoare. Plin de disperare, Harlan le întorcea privirile.
Îi ştia pe toţi după renume şi după reproducerile tridimensionale din filmele fizio-lunare de orientare. Filmele coordonau transformările din toate Secţiile Eternităţii şi trebuiau vizionate de toţi Eternii, de la Observatori în sus.
August Sennor, spânul (nici măcar gene sau sprâncene), îl atrăgea, desigur, cel mai mult. Mai întâi, pentru că înfăţişarea ciudată a ochilor acelora întunecaţi, pătrunzători, pe fundalul pleoapelor şi frunţii fără pic de păr, era cu mult mai impresionantă în realitate decât păruse vreodată în tridimensiune. În al doilea rând, pentru că ştia de ciocnirile din trecut dintre Sennor şi Twissell. În sfârşit, pentru că Sennor nu se mulţumea să-l privească. Îl bombarda cu întrebări, cu un glas ascuţit.
La mare parte din aceste întrebări nu se putea răspunde. De exemplu:
— Cum au ajuns să te intereseze timpurile Primitive, tinere?
— Te-ai ales cu vreun folos de pe urma acestor studii, tinere? În sfârşit, păru să se aşeze mai bine pe scaun. Îşi împinse farfuria pe toboganul pentru resturi şi-şi împleti degetele groase. (Nici pe mâini nu avea fir de păr, observă Harlan). Sennor spuse:
— Întotdeauna am vrut să aflu ceva. Poate mă poţi ajuta. Harlan gândi: „Acum e-acum”.
Răspunse, cu glas tare:
— Dacă sunt în măsură, domnule.
— Pe unii din noi, aici, în Eternitate — n-o să spun toţi, nici măcar destui (şi aruncă o privire rapidă chipului obosit al lui Twissell, în timp ce ceilalţi se traseră mai aproape ca să asculte) —, dar pe câţiva, în orice caz, îi interesează filozofia Timpului. Poate ştii la ce mă refer.
— Paradoxurile călătoriei în Timp, domnule?
— Da, dacă vrei să te exprimi chiar atât de melodramatic. Dar asta nu e totul, desigur. Există problema adevăratei naturi a Realităţii, problema conservării masei şi energiei în timpul Schimbărilor de Realitate şi aşa mai departe. Noi, cei din Eternitate, suntem influenţaţi în analizarea acestor lucruri, de datele călătoriilor în Timp. Fiinţele tale din epoca Primitivă, totuşi, nu cunoşteau călătoria în Timp. Ce credeau ei despre materie?
Şoapta iui Twissell se auzi pe toată lungimea mesei.
— Subtilităţi!
Dar Sennor nu-l luă în seamă.
— Îmi răspunzi la întrebare, Tehnician?
— Primitivii nici nu se gândeau la deplasarea în Timp, Calculator.
— Nu o credeau posibilă?
— Cred că nu.
— Nici măcar în speculaţii?
— Cât despre asta, spuse Harlan nesigur, cred că au existat speculaţii de diverse feluri, în anumite genuri de literatură „de evadare”. Nu le cunosc prea bine, dar cred că o temă frecventă era cea a unui om care s-a întors în Timp pentru a-şi ucide propriul bunic pe când era copil.
Sennor păru încântat.
— Minunat! Minunat! lată cel puţin o expresie a paradoxului principal al deplasării în Timp, dacă luăm o Realitate nedeviantă, nu? Acum, Primitivii tăi, mă-ncumet să afirm, nu s-au gândit la Realitate decât ca fiind nedeviatoare. Am dreptate?
Harlan aştepta să răspundă. Nu vedea ţinta conversaţiei sau scopurile ascunse ale lui Sennor şi asta îl enerva.
— Nu ştiu destule ca să vă răspund exact, domnule. Cred că au existat speculaţii cu privire la drumuri alternative în Timp, sau diferite planuri de existenţă. Nu ştiu.
Sennor îşi împinse în afară buza de jos.
— Sunt sigur că te înşeli. Ai fost derutat de introducerea propriilor tale cunoştinţe în nenumăratele ambiguităţi pe care le-ai întâlnit. Nu, fără experienţa efectivă a deplasărilor în Timp, complexităţi le filozofice ale Realităţii ar depăşi cu mult mintea omenească. De exemplu, de ce realitatea posedă inerţie? Asta o ştim cu toţii. Orice modificare în cursul ei trebuie să atingă o anumită amploare înainte ca o Schimbare, una adevărată, să fie efectuată. Chiar şi atunci, Realitatea are tendinţa de a-şi relua poziţia iniţială.