De pildă, închipuie-ţi o Schimbare aici, în Secolul 575. Realitatea se va schimba cu efecte crescătoare până prin Secolul 600. Se va schimba, dar cu efecte din ce în ce mai mici, până în 650. După aceea, Realitatea va rămâne neschimbată. Cu toţii ştim aceasta, dar ştie vreunul din noi şi de ce se întâmplă astfel? Un raţionament intuitiv ne-ar sugera că orice Schimbare de Realitate îşi va mări efectele fără limită pe măsură ce trec Secolele, şi totuşi nu este aşa.
Să luăm un alt aspect. Tehnicianul Harlan, mi s-a spus, este neîntrecut în alegerea Schimbării Minime Necesare pentru orice situaţie. Da' pun pariu că nu poate să explice cum ajunge la propria lui alegere.
Gândeşte-te cât de neajutoraţi trebuie să fie Primitivii, îşi fac griji dacă cineva îşi omoară propriul bunic pentru că nu înţeleg adevărul despre Realitate. Să luăm un caz mai probabil şi mai uşor de analizat, cazul unui om care, în deplasările lui în Timp, se întâlneşte cu sine însuşi…
Harlan ţâşni:
— Ce e cu un om care se întâlneşte cu sine însuşi? Faptul că întrerupsese un Calculator era, în sine, o încălcare a disciplinei. Tonul cu care o făcuse agrava acest delict până la a-l face scandalos, şi toate privirile se întoarseră către el cu imputare.
Sennor clipi contrariat, dar continuă pe tonul exersat al cuiva decis să rămână politicos în ciuda unor dificultăţi aproape insurmontabile. Spuse, continuându-şi propoziţia întreruptă, evitând astfel să dea impresia că ar răspunde direct întrebării care-i fusese adresată cu atâta grosolănie.
— Şi cele 4 subdiviziuni în care se poate încadra un asemenea act. Să numim persoana de mai devreme în fizio-Timp A, şi pe cea de-a doua B. Subdiviziunea unu, A şi B, pot să nu se vadă, sau să nu facă ceva care să-l afecteze pe celălalt. În acest caz, ei nu s-au întâlnit cu adevărat şi putem considera această alternativă ca fiind banală.
Sau B, cei de mai târziu, îl poate vedea pe A în timp ce A nu-l vede pe B. Aici, de asemenea, nu sunt de aşteptat consecinţe serioase. B, văzându-l pe A, îl surprinde într-o poziţie şi desfăşurând o activitate care-i sunt familiare. Nimic nou.
Posibilităţile trei şi patru spun că A îl vede pe B, în timp ce B nu-l vede pe A, şi respectiv că A şi B se văd unul pe celălalt. În fiecare din aceste două cazuri, punctul serios este faptul că A l-a văzut pe B. Omul, într-un moment anterior din existenţa sa fiziologică, se vede pe sine într-un moment ulterior. Observăm că a aflat că va fi în viaţă la vârsta aparentă a lui B. Ştie că va trăi să exercite acţiunea la care a fost martor. Dar cineva care îşi cunoaşte viitorul în cel mai mic detaliu poate acţiona în aşa fel încât să-şi schimbe viitorul. Urmează că Realitatea trebuie schimbată până la a nu-i lăsa pe A şi B să se întâlnească sau, cel puţin, să-l împiedice pe A să-l vadă pe B. Atunci, deoarece nimic dintr-o Realitate făcută iReală nu poate fi detectat, A nu l-a întâlnit niciodată pe B. În mod asemănător, în orice paradox aparent al deplasării în Timp, Realitatea se modifică întotdeauna în direcţia evitării paradoxului şi ajungem la concluzia că nu există paradoxuri în deplasarea în Timp şi că nici nu pot exista.
Sennor părea foarte mulţumit de sine şi de expunerea lui, dar Twissell se ridică în picioare.
— Mă tem, domnilor, că timpul ne presează.
Mult mai brusc decât s-ar fi aşteptat Harlan, dejunul fu terminat. Cinci dintre membrii subcomisiei ieşiră, unul după altul, salutându-l cu o înclinare a capului, cu aerul celor a căror curiozitate, slabă în cel mai bun caz, fusese satisfăcută. Numai Sennor îi întinse o mână şi-i adresă un:
— Bună ziua, tinere morocănos.
Cu un amestec ciudat de sentimente, Harlan îi urmări cum pleacă. Care fusese scopul mesei? Şi, mai ales, al referirii la persoanele care se întâlnesc cu sine? Nici nu pomeniseră de Noÿs. Veniseră aici doar ca să-l studieze? Să-l examineze din cap până-n picioare şi apoi să-l lase pe mâna lui Twissell?
Twissell se întoarse la masă, acum golită de mâncare şi tacâmuri. Rămăseseră singuri şi, ca şi cum ar fi vrut să materializeze acest fapt, Twissell îşi răsuci o altă ţigară.
— Şi acum la lucru, Harlan. Avem multe de făcut. Dar Harlan nu voia, nu putea să mai aştepte. Spuse, pe un ton categoric:
— Înainte de a ne apuca de treabă, trebuie să vă spun ceva. Twissell păru surprins. Pielea feţei i se încreţi în jurul ochilor cu privire stinsă şi, gânditor, îndesă capătul ţigării.
— Sigur, vorbeşte dacă vrei, dar mai întâi stai jos, băiete. Tehnicianul Andrew Harlan nu luă loc. Păşea încoace şi-ncolo de-a lungul mesei, înăbuşindu-şi cu greutate cuvintele, ca să nu izbucnească, fierbând şi clocotind, în incoerenţă. Capul rotund, îngălbenit de vârstă, cu pielea zbârcită, al Calculatorului Senior Laban Twissell se întorcea la dreapta şi la stânga, urmărind pasul nervos al celuilalt. Harlan începu:
— De câteva săptămâni am parcurs tot felul de filme despre istoria matematicii, cărţi din Realităţi diferite ale Secolului 575. Realităţile nu contează cine ştie ce. Matematicile nu se schimbă. Nici cursul dezvoltării lor. Indiferent de modificările Realităţilor, istoria matematicii este aceeaşi. Matematicienii sunt alţii, mereu alţii fac aceleaşi descoperiri, dar rezultatele finale… Oricum, am studiat foarte bine problema şi am băgat-o la cap. Cum vă sună asta? Twissell se încruntă.
— Nu-i o operaţie cam ciudată pentru un Tehnician?
— Dar nu sunt un simplu Tehnician. Ştiţi asta.
— Continuă, spuse Twissell, privind la cronometrul pe care-l purta cu el.
Degetele cu care ţinea ţigara o răsuceau cu o nervozitate neobişnuită.
Harlan reluă:
— În secolul 24 trăia un om pe nume Vikkor Mallansohn. Asta face parte din Era Primitivă, ştiţi. El s-a făcut cunoscut cu prima construire încununată cu succes a unui Câmp Temporal. Asta înseamnă desigur, că a inventat Eternitatea, pentru că Eternitatea nu este decât un imens Câmp Temporal, scurtcircuitând Timpul Obişnuit, eliberat de limitele acestuia.
— Asta ai învăţat-o ca Novice, băiete.
— Dar nu mi s-a spus şi că Vikkor Mallansohn nu ar fi putut în nici un caz să inventeze Câmpul Temporal în Secolul 24. Şi că nimeni n-ar fi putut. Pentru că nu exista baza matematică pentru asta. Nu existau ecuaţiile fundamentale Lefebvre. Nici nu puteau să existe înainte de cercetările făcute de Jan Verdeer în secolul 27.
Dacă exista vreun gest prin care Calculatorul Senior Twissell ar fi putut exterioriza o uluire totală, îl făcu acum. Lăsă ţigara să-i cadă dintre degete. Îi dispăru până şi zâmbetul.
— Ţi s-au predat ecuaţiile Lefebvre, băiete?
— Nu. Şi nu pretind că le înţeleg. Dar sunt necesare pentru Câmpul Temporal. Asta ştiu. Şi nu au fost descoperite până în Secolul 27. Ştiu şi asta.
Twissell se aplecă să-şi ridice ţigara şi o privi cu îndoială.
— Şi dacă Mallansohn a dat peste Câmpul Temporal fără să-i fie clară justificarea matematică? Dacă a fost pur şi simplu o descoperire empirică? Că doar au mai fost cazuri.
— M-am gândit şi la asta. Dar după ce a fost inventat Câmpul, au fost necesare trei secole pentru a i se dezvălui implicaţiile, iar la sfârşitul lor nu exista nici un mod în care Câmpul lui Mallansohn să poată fi îmbunătăţit. Nu poate fi vorba de o coincidenţă. În o sută de feluri, concepţia lui Mallansohn arată că a folosit, cu siguranţă, ecuaţiile Lefebvre. Dacă le ştia sau le-a elaborat fără contribuţia lui Verdeer, ceea ce este imposibil, de ce n-a spus-o?
— Insişti să vorbeşti ca un matematician. Cine ţi-a spus toate astea?
— Am văzut filme.