Odată cu trecerea timpului, Cooper a adoptat obiceiurile celuilalt, a învăţat să se folosească de un generator Diesel electric rudimentar şi de nişte dispozitive electrice care îi făceau independenţi de razele de energie.
Progresau încet însă, şi Cooper se trezi că este un profesor mai puţin strălucit decât se aşteptase. Mallansohn deveni morocănos şi din ce în ce mai necooperativ şi într-o zi muri brusc, căzând într-unul din canioanele ţinutului sălbatic, muntos, în care trăiau, Cooper, după săptămâni întregi de disperare, confruntat cu ruina unei munci de-o viaţă şi, probabil, a întregii Eternităţi, s-a hotărât să recurgă la o soluţie disperată. Nu raportă moartea lui Mallansohn. În loc de asta, începu să construiască încet, din materialele pe care le avea la îndemână, un Câmp Temporal. Amănuntele nu contează. A reuşit, după o corvoadă îndelungată şi o grămadă de improvizaţii, şi a dus generatorul la Institutul Californian de Tehnologie, aşa cum, cu ani înainte, se aşteptase să facă Mallansohn. Continuarea o ştii din propriile tale studii. Ştii de neîncrederea şi refuzurile cu care a fost întâmpinat, de perioada în care a fost ţinut sub observaţie, ştii că a evadat, că generatorul aproape se pierduse, ştii de ajutorul dat de omul care servea la bufet, al cărui nume nu l-a aflat niciodată, dar care este acum unul din eroii Eternităţii, şi de demonstraţia finală făcută profesorului Zimbalist, în care un şoarece alb se deplasa înainte şi înapoi în Timp. Nu te mai plictisesc cu toate astea. Cooper a luat numele de Vikkor Mallansohn în tot acest timp pentru că îi furniza un fundal şi îl făcea un produs autentic al Secolului 24. Corpul adevăratului Mallansohn nu a mai fost găsit niciodată. În tot restul vieţii sale, el şi-a îngrijit generatorul şi a colaborat cu specialiştii din Institut la reproducerea lui. Nu a îndrăznit să facă mai mult. Nu putea să-i înveţe ecuaţiile Lefebvre fără să schiţeze trei Secole de viitor progres al matematicii. Nu a putut, nu a îndrăznit să facă vreo aluzie la adevărata lui origine. Nu a îndrăznit să facă mai mult decât făcuse, după câte ştia el, adevăratul Mallansohn. Cei cu care a colaborat au fost foarte încurcaţi să găsească în el un om care gândea atât de strălucit şi totuşi nu putea să-şi explice performanţele. Şi el însuşi se simţea frustrat, pentru că prevedea, fără a fi în nici un fel capabil să o ajute, activitatea care va duce, pas cu pas, la experimentele clasice ale lui Jan Verdeer, şi cum marele Antoine Lefebvre va construi, pe baza lor, ecuaţiile fundamentale ale Realităţii. Şi cum, după aceasta, va fi construită Eternitatea. De-abia către sfârşitul lungii sale vieţi, Cooper, privind cum apune soarele peste Pacific (descrie scena în amănunţime în memoriul său), a avut marea revelaţie a faptului că el era Vikkor Mallansohn şi că nu era un substitut, ci omul însuşi. Poate că numele nu era al lui, dar omul pe care istoria îl numea Mallansohn era, cu adevărat, Brinsley Sheridan Cooper. Înflăcărat de acest gând, cu toate implicaţiile lui, nerăbdător ca procesul instituirii Eternităţii să fie oarecum grăbit, îmbunătăţit, cu un grad mai mare de siguranţă, a scris memoriul şi l-a pus într-un tub de stază a Timpului, în salonul casei sale. Şi astfel cercul s-a întregit. Intenţiile cu care Cooper-Mallansohn a scris memoriul au fost, desigur, ignorate. Cooper trebuie să-şi urmeze cursul vieţii exact aşa cum şi l-a urmat. Realitatea Primitivă nu admite schimbări. În acest moment, în fizio-Timp, acest Cooper pe care îl cunoşti nu are habar de ce îl aşteaptă. Crede că singura lui sarcină este să-l instruiască pe Mallansohn şi să se întoarcă. Va continua s-o creadă până când anii îl vor învăţa altceva şi va începe să scrie memoriul. Intenţia cercului în Timp este instituirea cunoştinţelor despre deplasarea în Timp şi natura Realităţii, pregătirea construirii Eternităţii înainte de vreme. Lăsată în voia ei, omenirea nu ar fi învăţat adevărul despre Timp înainte ca realizările lor tehnologice în alte domenii să-i ducă la o inevitabilă sinucidere de rasă.
Harlan ascultase atent, prins în viziunea unui enorm cerc în Timp, închis în sine, traversând, cu o parte din circumferinţă, Eternitatea. Ajunsese foarte aproape de a o uita pe Noÿs, pentru moment.
Întrebă:
— Atunci aţi ştiut tot timpul tot ce aveaţi de făcut, tot ce urmam eu să fac, tot ce am făcut.
Twissell, care păruse şi el prins de propria-i povestire, privind lung printr-o ceaţă de fum albăstrui îşi reveni, încet, la realitate. Privirile lui bătrâne, înţelepte, se fixară asupra lui Harlan şi-i spuse, cu reproş:
— Nu, sigur că nu. Între stagiul lui Cooper în Eternitate şi momentul în care a scris memoriul s-au scurs câteva decenii de fizio-Timp. Nu a scris decât ce şi-a amintit, ce a văzut cu ochii lui. Ar fi trebuit să-ţi dai seama.
Oftă şi trecu un deget încovoiat prin fumul ce se ridica în sus ca o cortină, răsucindu-l în mici vârtejuri învolburate.
— Totul a venit de ta sine. Mai întâi, eu. Am fost găsit şi adus în Eternitate. Când, la fizio-Timpul potrivit, am devenit Calculator Senior, mi-a fost încredinţat memoriul. Fusesem descris, scria că mie mi se va încredinţa, şi mie mi s-a încredinţat. Şi iarăşi în decursul fizio-Timpului ai apărut tu, la schimbarea unei Realităţi (îţi analizasem cu atenţie fiecare analog anterior), şi apoi Cooper. Am completat detaliile apelând la bunul simţ şi la serviciile Computaplexului. Cu câtă grijă, de exemplu, l-am instruit pe Educatorul Yarrow pentru rolul pe care urma să-l aibă, fără să dezvăluim nimic din adevărul semnificativ. Cu câtă grijă, la rândul lui, ţi-a stimulat ţie interesul pentru Era Primitivă. Cu câtă precauţie a trebuit să-l oprim pe Cooper să înveţe tot ce memoriul nu dovedea că a învăţat.
Twissell zâmbi cu tristeţe.
— Sennor se amuză cu chestiuni din astea. Le numeşte inversarea cauzei şi efectului. Cunoscând efectul, se ajustează cauza. Din fericire, eu nu sunt sforarul care este Sennor. Am fost mulţumit, băiete, să descopăr că eşti un Observator şi Tehnician excelent. Memoriul nu menţionase asta, căci Cooper nu a avut ocazia să-ţi cunoască munca şi să ţi-o aprecieze. Asta mi-a convenit. Îţi puteam da o sarcină obişnuită, care o făcea pe cea esenţială să treacă neobservată. Chiar şi timpul pe care l-ai petrecut recent cu calculatorul Finge s-a integrat în plan. Cooper menţionează o perioadă în care ai lipsit şi în care lecţiile de matematică s-au intensificat atâta, încât tânjea să te întorci. Odată, totuşi, m-ai băgat în sperieţi.
Harlan spuse, brusc:
— Atunci când l-am luat pe Cooper la tunelurile navelor.
— Cum ai ghicit?
— A fost singura dată când aţi fost cu adevărat furios pe mine. Bănuiesc că a fost oarecum împotriva celor scrise în memoriul Mallansohn.
— Nu chiar. Doar că memoriul nu spune nimic de nave. Mi s-a părut că evitarea unui aspect atât de proeminent în Eternitate însemna că le cunoştea prea puţin. Aşa că intenţia mea era să-l ţin cât mai departe de nave posibil. Faptul că l-ai luat cu tine în sus-Timp m-a deranjat foarte mult, dar n-a avut urmări. Lucrurile au continuat aşa cum era prevăzut, aşa că toate sunt în regulă.
Bătrânul Calculator îşi frecă încet mâinile, privindu-l pe tânărul Tehnician cu o expresie de surpriză şi curiozitate.
— Şi în tot timpul ăsta tu ai ghicit tot ce se întâmplă. Asta pur şi simplu mă uluieşte. Aş fi jurat că nici măcar un Calculator uns cu toate alifiile nu ar fi putut face deducţiile corecte doar cu datele pe care le-ai avut tu. Din partea unui Tehnician este chiar neliniştitor.