Se aplecă în faţă, îl bătu pe Harlan încet pe genunchi.
— Evident că memoriul Mallansohn nu spune ce-ai mai făcut după plecarea lui Cooper.
— Înţeleg, domnule.
— Vom fi atunci liberi. Mă rog, este un fel de-a spune: să facem ce vrem. Ai dat dovadă de un talent surprinzător, care nu trebuie irosit. Cred că eşti menit să fii ceva mai mult decât un Tehnician. Nu-ţi promit nimic acum, dar presupun că-ţi dai seama că statutul de Calculator este o posibilitate distinctă.
Pentru Harlan era uşor să nu exteriorizeze nimic pe faţa lui întunecată. Doar exersase ani în şir.
Gândul lui era: „O mită în plus”.
Dar nimic nu trebuia să rămână în stadiul de ipoteză. Deducţiile lut, dezlănţuite, nefondate la început, la care ajunsese după un simulacru de revelaţie, în timpul unei nopţi foarte neobişnuite şi emoţionante, deveniseră verosimile după cercetările făcute în bibliotecă. Deveniseră certitudini acum, când Twissell îi povestise totul. În cel puţin o privinţă, însă, existase o deviere. Cooper era Mallansohn.
Asta îi ameliorase pur şi simplu poziţia, dar, aşa cum greşise în privinţa aceea, putea să mai greşească şi în alta. Însemna că nu trebuia să lase nimic la voia întâmplării. S-o spună! Să fie sigur!
Spuse, pe un ton egal, aproape indiferent:
— Responsabilitatea este mare şi pentru mine, acum, când ştiu adevărul.
— Adică?
— Cât de şubredă este situaţia? Să presupunem că se întâmplă ceva neaşteptat şi lipsesc într-o zi când ar trebui să-l învăţ pe Cooper ceva esenţial.
— Nu te înţeleg.
(Îi juca imaginaţia feste, sau în ochii aceia bătrâni şi obosiţi chiar se aprinsese o scânteie de alarmă?)
— Adică se poate întrerupe acest cerc? Sau să mă exprim altfel. Dacă o lovitură neaşteptată în cap mă scoate din acţiune la un moment în care memoriul spune clar că eram sănătos şi lucram se întrerupe toată schema? Sau să presupunem că, pentru cine ştie ce motiv, mă decid, în mod deliberat, să nu urmez cele scrise în memoriu. Ce se întâmplă?
— Dar ce ţi-a venit să te gândeşti la toate astea?
— Pare logic. Şi cred că, printr-o acţiune întâmplătoare sau intenţionată, pot întrerupe cercul. Şi atunci? Distrug Eternitatea? Aşa se pare. Dar dacă este aşa, adăugă Harlan liniştit, ar trebui să mi se spună, ca să fiu atent să nu fac nimic inoportun. Deşi îmi închipui că doar o împrejurare neobişnuită mă poate împinge către o astfel de acţiune.
Twissell râse, dar fals şi gol pentru urechile lui Harlan.
— O ipoteză pur academică, băiete. Nu se va întâmpla nimic pentru că nu s-a întâmplat nimic. Cercul complet nu se poate întrerupe.
— Ba s-ar putea… Fata din 482…
— Este în siguranţă. Twissell se ridică, nervos.
— Discuţia asta nu se mai termină şi m-am săturat de dezbateri logice, în care să mă tot cert cu restul subcomisiei care se ocupă de proiect. Şi încă mai trebuie să-ţi spun ţie de ce te-am chemat aici şi fizio-Timpul trece. Vrei să vii cu mine?
Harlan era satisfăcut. Situaţia era clară, iar puterea lui — de netăgăduit. Twissell ştia că el putea spune, oricând voia: „Nu vreau să mai am nimic de-a face cu Cooper”. Ştia că ar putea distruge Eternitatea în orice moment, dându-i lui Cooper informaţii importante despre memoriu.
Harlan era prea deştept ca să fi făcut asta cu o zi înainte. Twissell se gândise să-l copleşească cu importanţa misiunii sale, dar dacă crezuse că astfel o să-l aducă pe linia lor dreaptă, se înşelase.
Harlan îşi formulase foarte clar ameninţarea, punând-o în legătură cu siguranţa lui Noÿs, şi expresia de pe faţa lui Twissell când lătrase „E în siguranţă” arăta că înţelesese natura ameninţării.
Se ridică şi îl urmă pe Twissell.
Harlan nu mai fusese niciodată în încăperea în care intrau acum. Era spaţioasă şi arăta ca şi cum mai mulţi pereţi fuseseră dărâmaţi pentru a se face loc. Intraseră printr-un coridor îngust, blocat de un ecran de forţă care nu coborâse decât după un interval de timp suficient pentru ca faţa lui Twissell să fie identificată automat.
Încăperea era ocupată, în cea mai mare parte, de o sferă care ajungea până aproape de tavan. În peretele ei se căsca o uşă, lăsând să se vadă patru trepte mici care duceau la o platformă interioară bine luminată.
Dinăuntru se auzeau voci şi prin deschizătură se văzură picioare coborând treptele. Apăru un om şi o altă pereche de picioare se ivi în spatele său. Erau Sennor, din Consiliul Atottemporal, şi un altul din grupul de la masă.
Twissell nu păru deloc încântat. Vocea, totuşi, îi rămase stăpânită.
— Subcomisia mai este încă aici?
— Numai noi doi, îi răspunse Sennor, indiferent. Rice şi cu mine. Un instrument frumos, ăsta de aici. Are gradul de complexitate al unei nave spaţiale.
Rice era un tip burduhănos, cu privirea perplexă a unuia care este obişnuit să aibă mereu dreptate şi totuşi se trezeşte, în mod inexplicabil, că pierde argument după argument. Îşi frecă nasul borcănat şi spuse:
— Sennor se gândeşte în ultimul timp numai la zboruri spaţiale. Capul pleşuv al lui Sennor lucea în lumină.
— Este un punct clar, Twissell. Să te întreb eu, Este zborul în spaţiu un factor pozitiv sau unul negativ în calculul Realităţii?
— Întrebarea n-are noimă, spuse Twissell nervos. Ce fel de zbor spaţial, în ce societate şi în ce circumstanţe?
— Ei, hai. Cu siguranţă că se poate spune ceva şi despre zborul spaţial în general.
— Doar că este autoimitativ, că se autodistruge şi dispare.
— Atunci e inutil, spuse Sennor cu satisfacţie în glas, deci este un factor negativ. Exact ce spuneam eu.
— Dacă nu te superi, îl întrerupse Twissell, Cooper va fi aici în câteva minute. Încăperea trebuie să rămână liberă.
— Sigur, sigur.
Sennor îşi băgă braţul sub cel a lui Rice şi plecară împreună. Chiar şi din depărtare, se auzea clar cum declamă:
— Periodic, dragul meu Rice, tot efortul mental al omenirii se concentrează asupra zborului spaţial, care prin însăşi natura lucrurilor este condamnat la un final dezastruos. Ţi-aş înşira matricile, dacă n-aş fi sigur că ţi-e evident. Cu mintea concentrată asupra spaţiului, tind să neglijeze dezvoltarea corectă a celor pământeşti. Am în pregătire o teză pe care o voi supune Consiliului, în care fac recomandarea ca Realităţile să fie schimbate, pentru eliminarea tuturor Secolelor în care există zborul în spaţiu, nu? Ca ceva care se înţelege de la sine.
Se auzi şi falsetul lui Rice:
— Dar nu puteţi fi atât de drastic! Zborul în spaţiu este o supapă de siguranţă importantă în anumite civilizaţii. Luaţi Realitatea 54 din Secolul 290, care îmi vine acuma în minte. Acolo…
Vocile se pierdură în depărtare şi Twissell spuse:
— Un om ciudat, Sennor ăsta. Din punct de vedere intelectual, valorează cât doi din noi, ăştialalţi, dar valoarea lui se pierde în entuziasme de-astea subite.
— Credeţi că poate avea dreptate? În legătură cu zborurile spaţiale.
— Mă îndoiesc. Am putea judeca mai bine dacă Sennor chiar ar înainta teza de care vorbea. Dar n-o s-o facă. O să-l apuce o altă pasiune înainte de a o termina şi o să uite de cea veche. Dar lasă asta…
Lovi peretele sferei cu palma, făcându-l să răsune, apoi, cu aceeaşi mână, îşi dezlipi ţigara de colţul buzei.