— Mergi cu el până la zero. La secunda minus 15 aliniezi punctele de contact. E simplu. Vezi cum?
Harlan încuviinţă din nou.
Twissell continuă.
— Sincronizarea nu este vitală. O poţi face la minus 15,13 sau chiar 5 secunde, dar, te rog, fă un efort să rămâi de partea asta a lui minus 10, pentru mai multă siguranţă. Odată ce-ai făcut contactul, un angrenaj de forţe sincronizat va face restul şi se va asigura că impulsul final de energie va surveni exact la momentul zero. Înţeles?
Harlan dădu iar din cap. Înţelegea mai mult decât îi spunea Twissell. Dacă el nu alinia punctele până la minus 10, operaţia se va face din exterior. Gândul lui sumbru fu: „Nu va fi nevoie de ajutor din afară.”
Twissell se auzi din nou:
— Ne-au mai rămas 30 de fizio-minute. Cooper şi cu mine mergem să verificăm proviziile.
Ieşiră. Uşa se închise în spatele lor şi Harlan rămase singur cu manete de comandă, cu timpul (care începuse să se scurgă lent către punctul zero) şi cu o hotărâre nestrămutată în privinţa a ceea ce avea de făcut.
Părăsi fereastra. Vârî mâna în buzunar şi scoase pe jumătate biciul neuronic pe care-l mai avea încă la el. Prin toate câte se întâmplaseră, îşi păstrase arma. Mâna îi tremura uşor.
Îşi aduse aminte de un gând al său: o ultimă lovitură cu care, ca Samson, să dărâme templul.
Un ungher al minţii sale întreba, bolnav: „Câţi Eterni au auzit vreodată de Samson? Şi câţi ştiu cum a murit?”
Nu mai erau decât 25 de minute. Nu era sigur cât o să-i ia operaţia. Nu era nici măcar sigur că o să-i reuşească.
Dar avea de ales? Degetele lui transpirate aproape că scăpară arma până reuşi să-i deşurubeze capătul.
Se mişca repede, complet absorbit. Din toate aspectele pe care şi le imaginase, posibilitatea propriei sale treceri în nefiinţă îi stăruia cel mai puţin în minte şi nu-l interesa deloc.
La minus un minut, Harlan se afla la comandă.
Gândi, detaşat: „Ultimul minut de viaţă?”
Din toată încăperea nu vedea decât mişcarea liniei roşii care înregistra scurgerea secundelor.
Minus 30 de secunde.
Gândi: „N-o să doară. Nu e asta moartea.”
Încercă să se gândească numai la Noÿs.
Minus 15 secunde.
Noÿs!
Mâna stângă se apropie de contact. Fără grabă!
Minus 12 secunde.
Contact!
Angrenajul de forţe îşi prelua sarcina. Impulsul va surveni la momentul zero. Şi asta-i lăsa lui Harlan o ultimă mişcare. Lovitura lui Samson!
Mâna dreaptă porni. Nici nu se uită la ea.
Minus 5 secunde.
Noÿs!
Mâna dreaptă de miş-ZERO-că din nou, spasmodic. Nu o privi. Asta era deci nefiinţa?
Nu încă. Nefiinţa încă nu.
Privi pe geam. Nu se clinti. Timpul trecea, dar el nici nu-şi dădea seama.
Camera era goală. Acolo unde fusese uriaşa navă, locul era gol. Blocurile de metal care-i serviseră drept bază zăceau şi ele goale, nemaiavând de susţinut decât imensa lor putere.
Twissell, ciudat de mic, pipernicit în camera care devenise o peşteră a aşteptării, era singurul element mişcător, cum se agita de colo-colo.
Privirile lui Harlan îl urmăriră pentru o clipă, apoi îl uitară. Apoi, fără vreun zgomot sau vreo mişcare perceptibilă, nava apăru din nou pe locul de unde plecase. Trecerea sa prin graniţa infimă dintre timpul trecut şi timpul prezent nu tulburase nici măcar o moleculă de aer.
Nava îl ascundea pe Twissell de privirile lui Harlan, dar, dându-i ocol, apăru din nou în raza lui vizuală. Alerga.
Cu o singură mişcare a mâinii activă mecanismul care deschidea uşa cabinei de comandă. Năvăli înăuntru, ţipând cu un entuziasm aproape liric:
— S-a făcut. S-a făcut. Am închis cercul.
Pentru altceva nici nu mai avea suflu.
Harlan nu-i răspunse nimic.
Twissell se uita pe fereastră, cu mâinile lipite de geam. Harlan observă petele cu care le acoperise vârsta şi tremurul lor slab. Era ca şi cum mintea lui nu mai era în stare să discearnă importantul de irelevant, ci selecţiona material observaţional pur şi simplu la întâmplare.
Se întrebă, obosit: „Ce contează? Mai există ceva care să aibă vreo importanţă?”
Twissell spunea (Harlan îl auzea ca de la distanţă):
— Acum pot să-ţi spun că am fost mai neliniştit decât aş îndrăzni să mărturisesc. Sennor tot spunea că întreg proiectul este imposibil. Îi tot dădea înainte că trebuie să intervină ceva care să-l oprească. Ce s-a întâmplat?
Se întoarse la geamătul ciudat al lui Harlan.
Harlan scutură din cap, reuşind să-i răspundă un „Nimic” sugrumat.
Twissell o lăsă baltă şi se întoarse cu spatele. Nu se ştia dacă vorbea cu Harlan sau doar pentru sine. Era ca şi cum ani întregi de nelinişte se eliberau acum în cuvinte.
— Sennor era scepticul. Îi tot explicam, încercam să-l lămurim, aduceam argumente. Dădeam exemple matematice, prezentam rezultatele generaţiei de cercetători care ne-au precedat în fizio-Timpul Eternităţii. El le dădea deoparte şi-şi prezenta ipoteza aducând în discuţie paradoxul om-care-se-întâlneşte-cu-sine. L-ai auzit vorbind despre asta. E subiectul lui favorit. Noi ne cunoaştem viitorul, spunea Sennor. Eu, Twissell, ştiam de pildă că voi trăi, cu toate că voi fi foarte bătrân, până când Cooper va ajunge dincolo de punctul terminus. Mai ştiam şi alte amănunte din viitorul meu, lucrurile pe care le voi face. Imposibil, spunea el. Realitatea trebuie să se schimbe ca să-ţi corecteze datele ştiute, chiar dacă înseamnă ca cercul să nu se mai închidă niciodată şi Eternitatea să nu mai fie construită.
De ce zicea aşa, habar n-am. Probabil chiar o credea, sau poate că o lua ca pe un joc intelectual, poate era doar dorinţa de a-i şoca pe ceilalţi cu un punct de vedere nepopular. În orice caz, proiectului i s-a dat curs şi am început să rezolvăm etapele memoriului. De exemplu, l-am localizat pe Cooper, în Secolul şi Realitatea indicată în memoriu. Ipoteza lui Sennor a căzut chiar şi numai pentru atât, dar asta nu l-a deranjat. Între timp, găsise altceva care să-l intereseze. Şi totuşi… şi totuşi…
Râse încetişor, mai mult stânjenit, lăsând ţigara să-i ardă pe neobservate până aproape de degete.
— … ştii, n-am fost niciodată cu totul în apele mele. Ceva putea să intervină. Realitatea în care a fost Eternitatea instituită se putea schimba într-un fel pentru a evita ceea ce Sennor numea un paradox. Ar fi trebuit să se transforme într-o altă Realitate, în care Eternitatea n-ar exista. Uneori, în întunericul orelor de somn, când nu puteam să dorm, aproape că reuşeam să mă conving că într-adevăr aşa va fi, şi acum totul s-a terminat şi-mi vine să râd de mine însumi ca de un nebun senil.
Harlan spuse, cu voce coborâtă:
— Calculatorul Sennor a avut dreptate. Twissell se răsuci spre el.
— Ce?
— Proiectul a eşuat.
Mintea lui Harlan ieşea din negură (de ce şi către ce alte tărâmuri, Harlan nu-şi dădea seama).
— Cercul nu s-a închis.
— Ce tot spui acolo?
Mâinile bătrâne ale lui Twissell căzură pe umerii lui Harlan cu o forţă surprinzătoare.
— Eşti bolnav, băiete. Încordarea.
— Nu bolnav. Mi-e scârbă de tot. De tine. De mine. Nu bolnav. Temporometrul. Uită-te singur.
— Temporometrul?
Acul indicator se afla la Secolul 27, scăzând inert în extrema dreaptă.
— Ce s-a întâmplat?
Bucuria îi dispăruse de pe faţă. Oroarea îi lua locul.