Harlan deveni practic.
— Am topit mecanismul de închidere, am eliberat comanda impulsului.
— Cum ai…
— Am avut un bici neuronic, l-am deschis şi am folosit energia din microbaterie într-o singură flacără, ca o torţă. Asta-i tot ce a mai rămas de el.
Dădu cu piciorul într-o grămadă mică de rămăşiţe de metal dintr-un colţ.
Twissell încă nu realiza.
— În 27? Vrei să spui că Cooper este în 27…
— Nu ştiu unde este, răspunse Harlan, sec. Am pus maneta pe jos-Timp, mai jos decât Secolul 24. Nu ştiu unde. Nu m-am uitat. Pe urmă am împins-o la loc. Tot fără să mă uit.
Twissell îl privea. Avea faţa palidă, de o culoare gălbuie nesănătoasă, iar buza de jos îi tremura.
— Nu ştiu unde se află acum, spuse Harlan. Este pierdut în Primitiv. Cercul s-a sfărâmat. Când am făcut-o, am crezut că totul se va sfârşi. La momentul zero. Ce prostie! Mai aveam de aşteptat. Va veni un moment în fizio-Timp când Cooper îşi va da seama că este în alt Secol, când va face ceva care să contrazică memoriul, când o să…
Se întrerupse, apoi izbucni într-un râs forţat, aspru.
— Şi care-i diferenţa? Nu e decât o amânare până când Cooper va da lovitura finală. N-avem cum să-l oprim. Minute, ore, zile. Care-i diferenţa? Când răstimpul s-a împlinit, nu va mai exista Eternitate. Mă auzi? Va fi sfârşitul Eternităţii.
O CRIMĂ ANTERIOARĂ
— De ce? De ce?
Twissell privea neajutorat când la manetă, când la Tehnician, privirile lui vădind aceeaşi frustrare deconcertată ca şi vocea.
Harlan înălţă capul. Avea un singur cuvânt de spus.
— Noÿs!
— Femeia pe care ai adus-o în Eternitate?
Harlan îi întoarse zâmbetul, amar, fără a spune un cuvânt.
— Dar ce-are ea a face cu toate astea? Sfinte Timp, băiete, nu înţeleg.
— Dar ce e de înţeles?
Vocea lui Harlan ardea de durere.
— De ce să pretinzi că nu ştii? Am avut o femeie. Eram amândoi fericiţi. Nu făcea nici un rău nimănui. Ea nu exista în noua Realitate. Aşa că ce importanţă avea pentru oricine altcineva?
Twissell încerca în zadar să-l întrerupă.
Harlan începuse să strige.
— Dar există şi legi în Eternitate, nu-i aşa? Le cunosc pe toate. Legăturile au nevoie de permisiune. Au nevoie de calcule. Au nevoie de statut. Lucruri complicate, legăturile astea. Ce-i pregăteaţi lui Noÿs, la sfârşitul proiectului? Un loc într-o rachetă care se prăbuşeşte? Sau unul mai confortabil, ca amantă comună a venerabililor Calculatori? Acum, cel puţin, n-o să vă mai faceţi planuri.
Se opri, copleşit de disperare, şi Twissell se îndreptă repede către Comunicator, care îşi recăpătase funcţia de transmisie.
Calculatorul strigă în receptor până primi răspuns.
Atunci spuse:
— Aici Twissell. Nimeni nu are voie să intre aici. Nimeni. Nimeni. Aţi înţeles?… Atunci aveţi grijă. E valabil şi pentru membrii Consiliului Atottemporal. Mai ales pentru ei.
Se întoarse din nou către Harlan, spunându-i, cu gândurile în altă parte:
— O să asculte pentru că sunt bătrân şi membru senior al Consiliului şi pentru că toţi cred că sunt excentric şi ţicnit. Cedează în faţa mea pentru că sunt excentric şi ţicnit.
Timp de o clipă căzu într-o tăcere meditativă.
— Crezi că sunt ţicnit? întrebă apoi şi faţa i se întoarse repede în sus, către cea a lui Harlan, cu mişcarea unei maimuţe zbârcite.
Harlan gândi: „Sfinte Timp, omul e nebun. L-a înnebunit şocul”.
Făcu un pas înapoi, automat, împins de groaza de a fi închis acolo cu un nebun. Apoi se linişti. Omul, fie el şi nebun, era plăpând, şi chiar şi nebunia va dispărea curând.
Curând? De ce nu imediat? Ce tărăgăna sfârşitul Eternităţii?
Twissell rosti (nu avea în mână nici o ţigară, degetele sale nu căutară să apuce una) cu o voce liniştită, insinuantă.
— Nu mi-ai răspuns. Crezi că sunt ţicnit?
— Presupun că da. Prea ţicnit ca să-mi mai vorbeşti. Dacă te-ai fi gândit la mine ca la un prieten şi nu ca la un bătrân cu toane, capricios şi imprevizibil, mi-ai fi vorbit deschis despre îndoielile tale. Nu ai fi făcut ce-ai făcut.
Harlan se încruntă. Omul credea că el, Harlan, este nebun. Asta era!
Rosti furios:
— Am făcut exact ce trebuia. Şi sunt în toate minţile.
— Doar ţi-am spus că fata nu e în pericol.
— Am fost un prost să cred asta, chiar şi pentru o clipă. Am fost un prost să cred că un Consiliu poate fi drept cu un Tehnician.
— Cine ţi-a spus că ştia cineva din Consiliu de asta?
— Finge ştia şi a trimis un raport Consiliului.
— De unde ştii?
— Am aflat-o de la Finge, când i-am pus în faţă biciul neuronic. Latura practică a unei arme anulează diferenţa de statut.
— Aceeaşi armă care a făcut asta? întrebă Twissell şi arătă către maneta cu masa sa de metal topit încovoiată peste faţa cadranului.
— Da.
— lată o armă care nu stă degeaba. Apoi, brusc:
— Ştii de ce Finge l-a înmânat Consiliului în loc să se ocupe singur de problemă?
— Pentru că mă urăşte şi voia să fie sigur că-mi voi pierde poziţia. O voia pe Noÿs.
— Eşti naiv. Dacă voia fata, ar fi putut să-şi aranjeze legătura foarte uşor. Nu s-ar fi împiedicat el de un Tehnician. Omul mă urăşte pe mine, băiete. (Twissell nu aprinse încă nici o ţigară. Arăta ciudat fără nici una şi degetul pătat pe care şi-l duse la piept când pronunţă ultimul pronume arăta aproape indecent de gol.)
— Pe tine?
— Există un lucru, băiete, care se numeşte politica Consiliului. Nu orice Calculator este numit în Consiliu. Şi Finge vroia să fie. Finge este ambiţios şi o dorea cu îndârjire. Eu m-am opus pentru că l-am considerat instabil din punct de vedere emoţional. Sfinte Timp, niciodată nu mi-am dat seama câtă dreptate am avut… Uite, băiete. Ştia că eşti protejatul meu. M-a văzut cum te scot din funcţia de Observator şi te fac Tehnician superior. Te-a văzut lucrând numai pentru mine. Cum ar fi putut să mă atace mai bine şi să-mi distrugă poziţia? Dacă ar fi putut dovedi că Tehnicianul meu favorit este vinovat de o crimă groaznică împotriva Eternităţii, asta s-ar fi reflectat asupra mea. M-ar fi putut forţa să demisionez din Consiliul Atottemporal şi cine crezi că ar fi fost atunci succesorul logic?
Duse mâna la buze şi cum nu se întâmplă nimic, privi absent, la spaţiul gol dintre degete.
Harlan îşi spuse: „Nu e atât de calm pe cât vrea să pară. Nu poate fi. Dar de ce spune toate inepţiile astea acum? Când se sfârşeşte Eternitatea? Apoi, ca în agonie: „Dar de ce nu se sfârşeşte odată? Acum!”
Twissell reluă:
— Când te-am lăsat să te duci la Finge, acum, recent, m-am cam aşteptat la o primejdie. Dar memoriul Mallansohn spunea că ai fost plecat în ultima lună şi nu s-a ivit, de la sine, nici un alt motiv pentru care să te îndepărtez. Din fericire, Finge n-a reuşit să-şi valorifice cartea cea mare.
— În ce sens? întrebă Harlan, obosit.
Nu-l interesa cu adevărat, dar Twissell vorbea şi vorbea şi era mai uşor să asculte decât să închidă urechile.
— Finge şi-a intitulat raportul „Cu privire la comportamentul contrar eticii profesionale al Tehnicianului Andrew Harlan”. El era Eternul corect, ştii, rece, imparţial, neafectat. Se baza pe Consiliu să se înfurie şi să mă sfâşie. Din nefericire pentru el, nu-ţi cunoştea adevărata importanţă. Nu şi-a dat seama că orice raport cu privire la tine îmi va fi trimis imediat mie, doar dacă importanţa sa supremă nu e foarte evidentă.