— Şi nu mi-ai spus nimic?
— Cum să-ţi spun? Mi-era frică să fac ceva care să te tulbure tocmai acum, la finalul proiectului. Dar ţi-am dat o grămadă de ocazii să vii şi să-mi spui ce te frământă.
Ocazii? Gura lui Harlan se strâmbă a neîncredere, dar pe urmă îşi aminti de figura obosită a lui Twissell pe Comunicator, întrebându-l dacă n-are nimic să-t spună. Asta fusese ieri. Doar ieri.
Harlan clătină din cap, dar îşi ascunse privirile.
Twissell rosti, încetişor:
— Mi-am dat imediat seama că te-a împins intenţionat la fapta asta… nesăbuită.
Harlan ridică ochii.
— Ştiai asta?
— Te miră? Ştiam că Finge îmi voia capul. O ştiam de mult. Sunt un om bătrân, băiete. Cunosc toate astea. Dar există moduri în care Calculatorii suspecţi pot fi verificaţi. Există nişte metode protectoare aduse din Timp, care n-au fost aşezate în muzee. Sunt câteva pe care le cunoaşte numai Consiliul. Harlan îşi aminti cu amărăciune de bariera de la Secolul 100.000.
— Din raport şi din ce-am mai aflat şi eu pe căile mele, era uşor de dedus ce s-a întâmplat şi cum.
Harlan întrebă, deodată:
— Presupun că Finge te bănuia de spionaj?
— Poate că da. Nu m-ar surprinde.
Pe Harlan gândul îl duse la primele lui zile cu Finge, când Twissell de-abia începuse să arate un interes neobişnuit pentru tânărul Observator. Finge nu ştiuse nimic de proiectul Mallansohn şi-l interesa amestecul lui Twissell. „L-ai întâlnit vreodată pe Calculatorul Senior Twissell?” întrebase el odată şi, gândindu-se bine, Harlan îşi aminti perfect tonul de nelinişte acută din vocea lui. Încă de atunci Finge îl suspecta pe Harlan de a fi mâna dreaptă a lui Twissell. Duşmănia şi ura lui începuseră încă de pe-atunci.
Twissell continua să vorbească:
— Aşa că dacă ai fi venit la mine…
— La tine? strigă Harlan. Şi Consiliul?
— Din tot Consiliul eu sunt singurul care ştie.
— Nu le-ai spus nimic? încercă Harlan să pară ironic.
— Niciodată.
Harlan simţi că are febră. Hainele îl sufocau. Coşmarul ăsta va continua la nesfârşit? Vorbărie prostească, fără sens. Dar de ce? De ce?
De ce nu se sfârşea Eternitatea? De ce nu-i înghiţea odată pacea curată a non-Realităţii? Sfinte Timp, unde dăduse greş?
— Nu mă crezi? întrebă Twissell.
— De ce te-aş crede? Au venit să se uite la mine, nu-i aşa? La dejunul acela? De ce ar fi făcut-o dacă nu ştiau de raport? Au venit să se holbeze la ciudatul fenomen care a încălcat legile Eternităţii, dar care mai era intangibil încă o zi. Încă o zi şi proiectul era terminat. Au venit să-şi desfete privirile cu promisiuni de viitor.
— Nici vorbă de asta, băiete. Au vrut să te vadă doar pentru că sunt umani. Şi membrii Consiliului sunt oameni. Nu puteau fi de faţă la plecarea navei, pentru că memoriul Mallansohn nu i-a plasat în scenă. Nu puteau nici să-l ia pe Cooper la întrebări, pentru că memoriul nu menţiona nici asta. Şi totuşi vroiau şi ei ceva. Sfinte Timp, băiete, nu-ţi dai seama că e firesc să vrea şi ei să simtă cât de cât că participă? Tu erai cel mai accesibil, aşa că te-au chemat şi s-au uitat la tine.
— Nu te cred.
— Ăsta-i adevărul.
— Da? În timp ce mâncau, Sennor, membru al Consiliului, vorbea despre un om care se întâlneşte cu sine. Evident, ştia că am făcut incursiuni ilegale în 482 şi că aproape că m-am întâlnit cu mine însumi. Ăsta era felul lui de a-şi bate joc de mine, amuzându-se grozav pe socoteala mea.
— Sennor? Îţi făceai griji din cauza lui Sennor? Tu ştii ce figură patetică este? Căminul lui temporal este Secolul 803, una din puţinele culturi în care corpul omenesc este desfigurat dinadins pentru a împlini cerinţele estetice ale vremii. Este lipsit definitiv de păr încă din adolescenţă. Ştii ce înseamnă asta pentru personalitatea unui bărbat? O desfigurare îi izolează pe oameni de strămoşii şi descendenţii lor. Bărbaţii din 803 nu fac prea mulţi bani ca Eterni. Sunt prea diferiţi de noi ceilalţi. Foarte puţini sunt aleşi. Sennor este singurul din Secolul lui care a făcut vreodată parte din Consiliu. Nu-ţi dai seama cât îl afectează treaba asta? Sigur că ştii ce înseamnă nesiguranţa. Te-ai gândit vreodată că un membru al Consiliului se poate simţi nesigur? Sennor trebuie să ia parte la discuţii despre eradicarea Realităţii lui pentru exact aceeaşi caracteristică ce-l face pe el să bată la ochi. Eradicarea ei îl va face unul din foarte puţinii din generaţia lui cu o astfel de mutilare. Şi asta se va întâmpla, într-o bună zi. Şi-a găsit un refugiu în filozofie. Supracompensează preluând conducerea în discuţii, vânturând în mod intenţionat puncte de vedere nepopulare sau neacceptate. Paradoxul lui cu omul-care-se-întâlneşte-cu-sine este unul din cazuri. Ţi-am spus că tot prezicea un dezastru pentru proiect, şi pe noi, membrii Consiliului, voia el să ne şicaneze, nu pe tine. N-avea nimic de-a face cu tine. Nimic!
Twissell se înfierbântase. În îndelunga emoţie a vorbelor sale, părea să fi uitat unde se află şi criza cu care erau confruntaţi, pentru că redevenise spiriduşul bătrân, cu gesturi iuţi, mişcări neaşteptate, pe care Harlan îl ştia atât de bine. Scoase chiar o ţigară din buzunarul de pe mânecă şi era gata s-o aprindă.
Dar se opri, se întoarse pe călcâie şi-l privi pe Harlan din nou, căutând, prin propriile sale cuvinte, ca să găsească ce spusese acesta ultima oară, ca şi cum, până în acel moment, nu-l auzise bine.
— Cum adică… aproape că te-ai întâlnit cu tine însuţi? Harlan îi povesti pe scurt şi-l întrebă:
— N-ai ştiut asta?
— Nu.
Urmară câteva minute de tăcere, la fel de binevenite pentru Harlan ca un val de apă rece pe fruntea lui înfierbântată.
— Asta era? Şi ce dacă te-ai întâlnit cu tine însuţi?
— Nu m-am întâlnit. Twissell păru să nu-l audă.
— Întotdeauna este loc şi pentru variaţii întâmplătoare. Într-un număr infinit de Realităţi, nu poate fi vorba de acel ceva numit determinism. Să presupunem că în Realitatea Mallansohn, în completarea anterioară a ciclului…
— Cercul se roteşte la nesfârşit? întrebă Harlan cu bruma de uimire pe care o mai putea găsi în el.
— Credeai că numai de două ori? Credeai că doi este un număr magic? În fizio-Timpul finit se fac un număr infinit de rotaţii, aşa cum treci cu un creion pe o circumferinţă de un număr infinit de ori şi totuşi cuprinzi o suprafaţă finită. În ciclurile anterioare nu te-ai întâlnit cu tine. De data asta, nesiguranţa statistică a lucrurilor a făcut ca acest lucru să fie posibil. Realitatea trebuia să se schimbe ca întâlnirea să nu aibă loc, iar în noua Realitate nu l-ai trimis pe Cooper în Secolul 24, ci…
— Ce tot vorbeşti acolo? Ce urmăreşti? S-a terminat. Totul. Acum lasă-mă singur! Lasă-mă singur!
— Vreau să ştii că ce-ai făcut ai făcut greşit. Vreau să-ţi dai seama că ai făcut ce nu trebuia.
— Nu-i aşa. Şi chiar dacă ar fi, s-a terminat.
— Dar nu s-a terminat nimic. Mai ai încă un pic răbdare să mă asculţi.
Twissell avea aerul de a-l duce cu zăhărelul, aproape tânguindu-se, cu o blândeţe agonizantă.
— O să o ai pe fata ta. Ţi-am promis. Ţi-o mai promit o dată. Nu va păţi nimic. Nici tu. Îţi promit. Ţi-o garantez personal.
Harlan îl privea cu ochii mari.
— Dar e prea târziu, la ce-ar mai folosi?