Aşa luă sfârşit o fizio-zi.
Dormiră puţin un somn agitat. Dimineaţa, între două volume, Twissell, zăbovind la ultima înghiţitură de cafea, spuse:
— Uneori mă întreb de ce n-am renunţat la statutul de Calculator, atunci, după… ştii tu.
Harlan dădu din cap.
— Aşa aş fi vrut. Aşa simţeam. Câteva fizio-luni am sperat, cu disperare, că n-o să mai aud de nici o Schimbare. Devenisem morbid în privinţa asta. Începusem să mă întreb dacă Schimbările aveau vreun sens. Ciudat, ce feste îţi joacă uneori sentimentele. Tu cunoşti istoria Primitivă, Harlan. Tu ştii cum era. Realitatea lor curgea orbeşte de-a lungul liniei maximei probabilităţi. Dacă acea maximă probabilitate implica o epidemie universală sau zece Secole de sclavie economică, o prăbuşire a tehnicii, sau chiar… ăăă… să vedem — ce e cel mai rău — chiar un război atomic, dacă ar fi fost pe atunci posibil, pe Sfântul Timp, chiar se întâmpla. Nu le oprea nimic. Dar acolo unde există Eternitatea, nu mai poate fi vorba de aşa ceva. În sus-Timp de la Secolul 28, lucruri de-astea nu se mai întâmplă. Pe Timp, ne-am ridicat Realitatea la un nivel de bună-stare mult dincolo de orice îşi puteau imagina timpurile Primitive. La un nivel care, dacă nu ar fi existat intervenţia Eternităţii, ar fi rămas la o probabilitate foarte mică.
Harlan gândi, cuprins de ruşine: „Ce încearcă să facă? Să mă determine să lucrez mai repede? Fac tot ce pot”.
Twissell continuă:
— Dacă pierdem acum această şansă, Eternitatea va dispărea, probabil, în tot fizio-Timpul. Şi, cu o singură Schimbare vastă, toată Realitatea se va întoarce la probabilitatea maximă cu, sunt sigur, consecinţa războiului atomic şi dispariţia omului.
— Mai bine să trec la volumul următor, spuse Harlan.
În pauza următoare, Twissell rosti, neputincios:
— E atât de mult de lucru. Nu există o metodă mai rapidă?
— Spune tu care. Mie mi se pare că trebuie să mă uit la fiecare pagină. Şi la fiecare colţ al ei. Cum aş putea s-o fac mai repede?
Întorcea paginile metodic.
— Literele încep să-mi joace în faţa ochilor şi asta înseamnă că s-a făcut ora de culcare, zise Harlan într-un târziu.
A doua fizio-zi luă sfârşit.
La 10:22 a.m., fizio-Timpul Standard, în care cea de-a treia fizio-zi de căutări, Harlan privi cu uimire pe o pagină.
— Asta e!
Twissell nu înţelese afirmaţia.
— Ce?
Harlan ridică privirea. Faţa îi era contorsionată de uimire.
— Ştii, n-aş fi crezut-o. Pe Timp, n-am crezut nici o clipă cu adevărat, nici chiar când îmi înşirai toată teoria aia despre revistele de actualităţi şi reclame.
Twissell înţelesese:
— Ai găsit!
Sări la volumul din mâna lui Harlan, întinzând către el degetele tremurătoare.
Harlan îl trase înapoi şi-l închise cu zgomot.
— Stai o clipă. Tu n-o să găseşti nimic, nici dacă ţi-aş arăta pagina.
— Ce faci? Ai pierdut-o!
— N-am pierdut nimic. Ştiu unde este. Dar mai întâi…
— Mai întâi ce?
— A mai rămas un amănunt. Spui că o pot avea pe Noÿs. Adu-mi-o, atunci. S-o văd.
Twissell îl privea, cu părul lui rar şi alb în dezordine.
— Glumeşti?
— Nu. Nu glumesc. Mi-ai garantat că o să aranjezi tu. Sau tu glumeşti? Noÿs şi cu mine vom fi împreună. Ai promis.
— Da, am promis. A rămas stabilit.
— Atunci, adu-mi-o vie, sănătoasă şi neatinsă.
— Dar nu te înţeleg. Nu eu o am. Nimeni n-o are. E încă acolo, în sus-Timpul îndepărtat, aşa cum a raportat Finge. Nimeni nu s-a atins de ea. Sfinte Timp, ţi-am spus că e în siguranţă.
Harlan îl privi în ochi pe bătrân şi se încruntă tot. Rosti, sufocat:
— Te joci cu cuvintele. Bine, e în sus-Timpul îndepărtat, dar la ce-mi foloseşte mie asta? Înlătură bariera de la 100.000…
— Ce să înlătur?
— Bariera. Nava nu poate trece.
— Nu mi-ai spus nimic, niciodată, replică Twissell, sălbatic.
— Nu? se întrebă Harlan, vădit surprins.
Nu-i spusese? Se gândise la asta foarte des. Nu-i spusese nici un cuvânt? Nu-şi putea aminti. Apoi însă se înverşună din nou.
— Bine, îţi spun acum. Dă-o jos.
— Dar e imposibil! O barieră în calea navei? O barieră temporală?
— Vrei să spui că nu ai pus-o tu?
— N-am pus nimic. Sfinte Timp, îţi jur.
— Atunci… atunci…
Harlan simţi cum păleşte.
— Atunci, Consiliul a pus-o. Ştiu totul şi au acţionat fără ca tu să ştii şi… ah, pe Timp şi Realitate, n-au decât să fluiere cât vor după reclamă şi după Cooper, după Mallansohn şi după toată Eternitatea. N-o să aibă nimic din toate astea. Nimic.
— Stai! Stai!
Twissell smucea disperat de cotul lui.
— Stăpâneşte-te. Gândeşte-te, băiete, gândeşte-te. Consiliul n-a pus nici o barieră.
— E acolo.
— Dar nu au putut pune aşa ceva. Nimeni n-ar putea. Este teoretic imposibil.
— Tu nu ştii. E acolo.
— Ştiu mai mult decât oricine din Consiliu şi un astfel de lucru este imposibil.
— Dar e acolo.
— Dar dacă este…
Şi Harlan deveni brusc suficient de conştient de ce se întâmpla în jur ca să vadă un fel de frică abjectă în ochii lui Twissell. O groază care nu fusese acolo nici chiar când aflase prima oară de plasarea greşită a lui Cooper şi de sfârşitul iminent al Eternităţii.
SECOLELE ASCUNSE
Andrew Harlan îi privea, cu un ochi abstract, pe cei care munceau. Îl ignorară politicos, pentru că era Tehnician. În mod obişnuit, i-ar fi ignorat şi el, ceva mai puţin politicos, pentru că făceau parte din personalul de la întreţinere. Acum însă îi urmărea cu privirea, şi, în deznădejdea lui, se surprinse chiar invidiindu-i.
Erau personalul de serviciu de la Departamentul Transportului Intertemporal, în uniforme cenuşii cu epoleţi, cu o săgeată roşie cu două capete, pe un fond negru. Cu un echipament complicat de câmp de forţă verificau motoarele navelor şi gradele de hiperlibertate de-a lungul tunelelor. Aveau, după câte îşi închipuia Harlan, foarte puţine cunoştinţe teoretice despre ingineria temporală, dar era evident că aveau o vastă experienţă practică.
Ca Novice, Harlan nu învăţase prea multe în legătură cu întreţinerea. Sau, mai exact, nu dorise să înveţe. Novicii care nu corespundeau erau repartizaţi la întreţinere. „Profesia nespecializată” (cum o numeau, printr-un eufemism) îţi punea pecetea eşecului şi Novicele mediu evita automat subiectul.
Acuma, totuşi, pe când îi privea muncind în tăcere, îi păreau pricepuţi, relaxaţi, legitim fericiţi.
Şi de ce nu? Îi întreceau ca număr pe Specialişti, pe „adevăraţii Eterni”, cu zece la unu. Aveau o societate a lor, nivele de reşedinţă numai ale lor, plăceri şi distracţii numai ale lor. Munca lor era fixată la atâtea ore pe fizio-zi şi pentru ei nu existau presiuni sociale care să-i oblige să-şi lege şi activităţile din timpul liber de profesia lor. Aveau timp, aşa cum nici un Specialist nu avea, pe care să-l dedice literaturii şi dramatizărilor filmate aduse din diversele Realităţi.
Ei erau, la urma urmei, cei cu personalitatea cea mai întreagă. Şi viaţa Specialistului era cea hărţuită şi afectată, artificială în comparaţie cu cea paşnică şi simplă din serviciul întreţinere.