TOATE
OCAZIILE SĂ DEVENIŢI UN
MILIONAR
Dedesubt, cu litere mici, scria: Buletinul investiţiilor, Căsuţa poştală 14, Denver, Colorado.
Twissell ascultă foarte atent traducerea lui Harlan şi fu vizibil dezamăgit.
— Ce e bursa asta? Ce vor să spună?
— Bursa de valori, spuse Harlan, nerăbdător. Un sistem prin care capitalul particular se investeşte în afaceri. Dar nu asta este cheia. Nu vezi desenul pe care e plasat anunţul?
— Ba da. Norul-ciupercă al unei explozii atomice. Ca să atragă atenţia. Şi ce-i cu asta?
Harlan explodă.
— Sfinte Timp, Calculator, ce e cu tine? Uită-te la data apariţiei.
Arătă cifrele din stânga numărului paginii, 28 martie 1932.
— Nici nu-ţi trebuie traducere. Numerele sunt aproape aceleaşi ca în Intertemporala Standard. Şi vezi că e Secolul 19,32. Nu ştii că la vremea aceea nici o fiinţă omenească nu văzuse încă ciuperca atomică? Nimeni nu ar fi putut-o reproduce atât de exact, în afară de…
— Stai. E numai un model de linii, spuse Twissell, căutând să-şi păstreze echilibrul logicii. Poate că asemănarea cu norul-ciupercă e doar o coincidenţă.
— Crezi? Uită-te din nou la cuvinte. Degetul lui arătă rândurile scurte:
— Aveţi la bursă — Toate — Ocaziile — Milionarului. Iniţialele formează cuvântul ATOM, ceea ce şi în engleză înseamnă atom. E şi asta o coincidenţă? În nici un caz. Nu vezi, Calculator, cum anunţul ăsta îndeplineşte condiţiile pe care chiar tu le-ai enunţat? Mi-a atras privirea imediat. Cooper ştia că aşa va fi, din pur anacronism. În acelaşi timp, nu are nici un alt înţeles în afara celor enunţate, nici un alt înţeles pentru oricine din 19,32. Aşa că trebuie să fie Cooper. Acesta este mesajul lui. Avem şi data, chiar şi săptămâna Centisecolului. Avem adresa lui. Nu trebuie decât să ne ducem după el şi eu sunt singurul care cunoaşte destul Primitivul ca s-o poată face.
— Şi-o s-o faci?
Faţa lui Twissell radia de uşurare şi fericire.
— Da, cu o condiţie.
Twissell se încruntă, cu o răsturnare bruscă de sentimente.
— Iar condiţii?
— Aceeaşi condiţie. Nu adaug nimic nou. Noÿs trebuie să vină cu mine. Nu o las aici.
— Încă n-ai încredere în mine? Cu ce te-am dezamăgit? Ce te mai poate încă nelinişti?
— Un singur lucru, spuse Harlan, solemn. Doar unul. A fost o barieră la 100.000. De ce? Asta e ceea ce încă mă nelinişteşte.
SE-NCHIDE CERCUL
Şi nu încetă să-l neliniştească. Era o întrebare care lua amploare în mintea lui în timp ce se făceau pregătirile şi zilele treceau. Se interpunea între el şi Twissell, apoi între el şi Noÿs. Când veni ziua plecării, nu era decât pe jumătate conştient.
Tot ce putu face fu să manifeste o umbră de interes când Twissell se întoarse de la şedinţa cu subcomisia Consiliului.
— Cum a fost?
Twissell răspunse, sătul şi obosit:
— N-aş putea spune că a fost chiar cea mai plăcută conversaţie din viaţa mea.
Harlan era gata să abandoneze subiectul, dar întrerupse totuşi tăcerea clipei cu un mormăit.
— Presupun că nu le-ai spus nimic despre…
— Nu, nu, veni răspunsul ursuz. Nimic despre fată sau despre rolul tău în ratarea plasării lui Cooper. A fost o greşeală nefericită, o eroare mecanică. Am luat totul asupra mea.
În conştiinţa lui Harlan, aşa încărcată cum era, mai fu loc de o ultimă tresărire.
— Sper că asta n-o să-ţi dăuneze prea mult.
— Ce pot să-mi facă? Trebuie să aştepte terminarea corecturii înainte de a se atinge de mine. Dacă dăm greş, nimic nu ne mai poate ajuta, dar nici face rău. Dacă reuşim, succesul în sine mă va apăra, probabil. Iar dacă nu…
Bătrânul ridică din umeri.
— Am oricum intenţia să renunţ, după asta, la participarea activă la treburile Eternităţii.
Dar nu mai ştia ce să facă cu ţigara şi o aruncă înainte de a fi ajuns la jumătate. Oftă.
— Ar fi fost mai bine să nu-i fi băgat deloc în chestia asta, dar altfel n-ar fi fost posibil să folosim nava specială pentru alte călătorii dincolo de punctul terminus în jos-Timp.
Harlan era departe. Gândurile lui dădeau târcoale aceloraşi întrebări care-l preocupaseră până la excluderea totală a orice altceva, zile în şir. Auzise ca de la mari depărtări următoarea remarcă a lui Twissell, dar numai când acesta o repetă, tresări:
— Poftim?
— Am întrebat dacă e gata femeia ta, băiete! Înţelege ce are de făcut?
— E gata. I-am spus tot.
— Şi cum a primit?
— Cum… ? A, da, aşa cum mă aşteptam. Nu se teme.
— Au mai rămas mai puţin de trei fizio-ore.
— Ştiu.
Asta era tot, pentru moment, şi Harlan se trezi din nou singur cu gândurile lui şi cu conştiinţa apăsătoare a ceea ce avea de făcut.
Odată terminată încărcarea navei şi comenzile reglate, Harlan şi Noÿs îşi făcură apariţia în costumaţia finală, aproximând-o pe cea a unei zone urbanizate de la începuturile Secolului 20.
Noÿs adusese modificări sugestiilor lui Harlan pentru garderoba ei, mânată de, spunea ea, un instinct pe care îl aveau toate femeile când venea vorba de îmbrăcăminte şi estetică. Alesese cu grijă printre fotografiile reclamelor din volumele adecvate ale revistei de actualităţi şi examinase minuţios articole importante din o duzină de Secole diferite.
Din când în când, îl întreba pe Harlan:
— Ce părere ai?
El dădea din umeri.
— Dacă zici că e instinctiv, le las în seama ta.
— Ăsta-i un semn rău, Andrew, spunea ea, cu o bună dispoziţie care nu suna prea veridic. Eşti prea docil. Ce s-a întâmplat? Nu eşti tu. Nu ai mai fost tu însuţi de câteva zile încoace.
— N-am nimic, venea răspunsul morocănos.
Când Twissell îi văzu pentru prima oară în rolul de locuitori nativi ai Secolului 20, făcu o slabă încercare de glumă.
— Sfinte Timp, ce costume urâte au în Primitiv, şi totuşi nu reuşesc să-ţi umbrească frumuseţea, draga… draga mea.
Noÿs îi zâmbi cald, şi Harlan, impasibil şi tăcut, se văzu silit să recunoască faptul că purtarea curtenitoare a lui Twissell, deşi ruginită de vârstă, dezvăluia un adevăr. Pe Noÿs hainele o îmbrăcau fără să-i accentueze trăsăturile, aşa cum se întâmplă de obicei. Machiajul i se reducea la pete foarte discrete de culoare pe obraji şi buze, şi la o retuşare urâtă a liniei sprâncenelor. Părul ei superb (şi asta fusese partea cea mai proastă) fusese tăiat fără milă. Şi totuşi era frumoasă.
Harlan însuşi începuse să se obişnuiască cu cureaua lui incomodă, cu hainele strâmte care-l jenau sub braţ şi între picioare şi cu culoarea cenuşie a stofei grosolane. Să poarte costume ciudate care să caracterizeze un Secol era o treabă veche pentru el.
Twissell tocmai spunea:
— Ceea ce aş fi vrut eu să fac era să instalez comenzi manuale în navă, aşa cum am discutat, dar se pare că nu se poate. Inginerii ar trebui să aibă o sursă de energie destul de mare pentru a manevra deplasarea temporală şi asta nu există în afara Eternităţii. Tensiunea temporală atât cât staţi în Primitiv este tot ce s-a putut obţine. Oricum, aveţi o manşă de întoarcere.
Îi conduse în interiorul navei, croindu-şi drum printre teancurile de provizii, şi le arătă maneta proeminentă de metal care întrerupea acum armonia peretelui neted interior.
— S-a recurs la instalarea unui simplu comutator. În loc să se întoarcă automat în Eternitate, nava va rămâne în Primitiv pe timp nelimitat. Odată manşa împinsă în sus, vă veţi întoarce. Şi atunci va mai fi doar nevoie de o a doua şi, sper, ultimă călătorie…