Ea întrebase, uşor:
— De ce m-ai adus în Primitiv, Andrew? El începu brusc să strige.
— Ca să apăr Eternitatea. Nu mi-am dat seama ce rău puteai să mai faci acolo. Aici, eşti neputincioasă pentru că eu te cunosc. Recunoaşte că tot ce spun este adevărat! Recunoaşte!
Se ridică, ajuns la paroxismul mâniei, cu braţele ridicate. Ea nu se clinti. Era de un calm desăvârşit. Ai fi zis că e modelată din ceară caldă, frumoasă. Harlan nu-şi duse gestul până la capăt.
— Recunoaşte!
— Încă nu eşti sigur, după toate deducţiile? Ce mai contează pentru tine dacă recunosc sau nu?
Harlan simţi cum urcă în el un fel de sălbăticie.
— Oricum, recunoaşte, ca să nu simt nici o durere. Nici una.
— Durere?
— Pentru că am un explozon, Noÿs, şi am intenţia să te omor.
ÎNCEPUTUL NEMĂRGINIRII
Înlăuntrul lui Harlan se zbătea o nesiguranţă crescândă, o nehotărâre care îl devora. Ţinea în mână explozonul îndreptat către Noÿs.
Dar de ce nu spunea nimic? De ce persista în atitudinea ei impasibilă?
Cum putea s-o omoare?
Cum putea să n-o omoare?
Spuse, răguşit:
— Ei bine?
Ea se mişcă, dar numai ca să-şi împreuneze mâinile în poală, ca să arate mai liniştită, mai distantă. Când vorbi, vocea ei nu mai suna ca cea a unei fiinţe omeneşti, în faţa ţevii unui explozon, dobândise siguranţă şi o calitate aproape mistică de tărie impersonală.
— Nu poţi să vrei să mă omori doar ca să aperi Eternitatea! Dacă asta ar fi dorinţa ta, ai putea să mă ameţeşti, să mă legi zdravăn, să mă imobilizezi aici în peşteră şi să pleci în zori. Sau l-ai fi putut ruga pe Twissell să mă ţină sub arest în timpul absenţei tale. Sau m-ai putea lua cu tine în zori şi să mă pierzi în pustietăţile astea. Dacă doar uciderea mea te-ar satisface, asta ar fi numai pentru că ţi se pare că te-am trădat, că te-am ademenit şi te-am făcut mai întâi să mă iubeşti, ca apoi să te împing la trădare. Ar fi o crimă izvorâtă dintr-o mânie rănită şi nicidecum răsplata dreaptă care-ţi place să-ţi spui că este.
El nu-şi găsea locul.
— Vii din Secolele Ascunse? Spune-mi!
— Da. Acum o să tragi?
Degetul lui tremura pe punctul de contact. Şi totuşi ezita. O voce iraţională dinlăuntrul lui mai putea încă pleda în favoarea ei, mai putea încă scoate la iveală rămăşiţe ale dragostei lui inutile şi pline de dor. Era cuprinsă de disperare la gândul că o respingea? Se juca în mod intenţionat cu moartea, minţind? Recurgea la un eroism prostesc în deznădejdea ei, pentru că văzuse că se îndoieşte de ea?
Nu!
Cărţile-film din tradiţia literară siropoasă a Secolului 289 ar fi făcut-o, dar nu o fată ca Noÿs. Nu era ea cea care să-şi primească moartea din mâinile unui fals iubit cu masochismul surâzător al unui crin strivit, însângerat.
Atunci, punea la încercare, cu dispreţ, puterea lui de-a o ucide, pentru nu contează ce motiv? Se sprijinea cu îndrăzneală pe atracţia pe care ştia că o exercită asupra lui chiar şi acum, sigură că îl va paraliza, îl va imobiliza în slăbiciune şi ruşine?
Lovitura pe care o simţi la acest gând nimeri prea aproape de ţintă. Degetul apăsă ceva mai tare pe contact.
Noÿs vorbi din nou.
— Nu te grăbeşti. Asta înseamnă că aştepţi să spun ceva în apărarea mea.
— Apărare? încercă să spună Harlan dispreţuitor, dar în străfundurile lui întâmpină cu bucurie diversiunea. Amâna momentul în care trebuia să privească trupul ei mutilat, cu rămăşiţele de carne însângerată rămase, ştiind că ce i se întâmplase frumoasei lui Noÿs pornise din mâna lui.
Găsi scuze pentru această tărăgănare. Gândi febriclass="underline" „Las-o să vorbească. Las-o să spună tot ce ştie despre Secolele Ascunse. E mai bine pentru siguranţa Eternităţii”.
Aceasta dădu faptelor sale acoperirea diplomaţiei şi, pentru moment, o putu privi cu o figură aproape la fel de calmă ca a ei.
Noÿs parcă îi citise gândurile.
— Vrei să-ţi vorbesc despre Secolele Ascunse? Dacă asta ar conta ca apărare, ar fi uşor de făcut. N-ai vrea, de exemplu, să ştii de ce se goleşte Pământul de oameni după Secolul 150.000? Nu te-ar interesa?
Harlan n-avea de gând să cerşească informaţii, nici să le cumpere. Avea explozonul. Era foarte hotărât să nu arate nici urmă de slăbiciune.
— Vorbeşte! îi spuse, şi se înroşi la vederea micului zâmbet care fu primul ei răspuns la exclamaţia lui.
Noÿs începu:
— La un moment dat, în fizio-Timp, înainte ca Eternitatea să ajungă până foarte departe în sus-Timp, înainte chiar de a fi ajuns la Secolul 10.000, noi, cei din Secolul nostru, şi ai avut dreptate, era 111.394, am aflat de existenţa ei. Şi noi aveam călătoriile noastre în Timp, ştii, dar se bazau pe un set de postulate complet diferite de ale voastre, şi preferam să vedem Timpul, nu să deplasăm materia. Mai mult, ne interesa numai trecutul, jos-Timpul nostru. Am descoperit Eternitatea indirect. Mai întâi, am elaborat calculul Realităţilor şi ne-am testat, cu el, propria Realitate. Am fost uimiţi să descoperim că trăim într-o Realitate de o probabilitate destul de mică. Era o problemă serioasă. De ce o Realitate atât de improbabilă?… Nu eşti atent, Andrew! Nu te interesează deloc?
Harlan o auzi rostindu-i numele cu toată afecţiunea intimă cu care îi vorbise în ultimele săptămâni. Acum ar fi trebuit să-i zgârie urechile, să-l scoată din sărite cu necredinţa ei cinică. Şi totuşi nu era aşa.
Spuse, disperat:
— Zi-i înainte şi să terminăm odată, femeie.
Încercase, cu mânia rece a acestui „femeie”, să contracareze căldura acelui „Andrew” al ei, dar ea doar zâmbi din nou, palid. Continuă:
— Am făcut cercetări înapoi în Timp şi am dat de Eternitatea în plină dezvoltare. Ni se păru, deodată, evident că a existat, într-un anumit moment în fizio-Timp (este o noţiune pe care o avem şi noi, dar sub altă denumire), o altă Realitate. Pe cealaltă Realitate, cea de probabilitate maximă, o numim Starea Fundamentală. Starea Fundamentală ne-a cuprins odată, sau cel puţin ne-a cuprins analogurile. La acea dată, nu ştiam de ce natură este Starea aceasta Fundamentală. Nu ne puteam da seama. Ştiam, totuşi, că o anumită Schimbare iniţiată de Eternitate în jos-Timpul îndepărtat reuşise, prin mecanismele şansei statistice, să modifice Starea Fundamentală până în Secolul nostru şi după el. Am început munca pentru determinarea naturii Stării Fundamentale, cu intenţia de a remedia răul, dacă de rău era vorba. Mai întâi am înfiinţat zona inaccesibilă pe care voi o numiţi Secolele Ascunse, izolându-i pe Eterni în jos-Timp de Secolul 70.000. Această armură izolatoare urma să ne protejeze total, poate în afară de un procent mic, care dispărea repede, de Schimbările făcute de voi. Nu însemna securitate absolută, dar ne dădea timp. Apoi am făcut ceva ce cultura şi etica noastră nu ne dădeau, în mod obişnuit, voie s-o facem. Ne-am cercetat propriul viitor, sus-Timpul nostru. Am aflat destinul omului în Realitatea existentă ca să-l putem compara, în final, cu Starea Fundamentală. Undeva, dincolo de 125.000, omenirea elucidase secretul transportului interstelar. Învăţase cum să facă Saltul în hiperspaţiu. În sfârşit, omenirea putea ajunge la stele.